Spinoasa problemă a pămîntului

Statalitatea României, ca şi a multor altor constituenţi ai actualei ordini internaţionale, este, deja, serios pusă la încercare. Ea va fi testată, la limită, nu peste mult timp, aşa cum, în ultimele două decenii, a fost cazul URSS, al Iugoslaviei, Cehoslavaciei, sau Georgiei, ori cum este acum cel al Spaniei, Italiei, Belgiei, Marii Britanii, ori al specialei entităţi statale numită Vatican. În ceea ce ne priveşte, semnalele încrucişate pe axa Bruxelles-Moscova-Budapesta, la care se adaugă ideile "novatoare" care circulă cu insistenţă în cercuri foarte influente ale politicii americane, ar fi trebuit să sune ca un clopot în capul clasei noastre politice. Să o facă conştientă de faptul că va avea de dat răspunsuri grele, complicate, la întrebările unei agende cu consecinţe la scară istorică, pentru soarta milioanelor de oameni. Cei care trăiesc intens, zi de zi, iluzia că statul este o structură imuabilă şi că a-l schimba, în formă şi conţinut, este fie un exerciţiu natural şi democratic de rescriere a Constituţiei, fie o imposibilitate! Realitatea este cu totul şi cu totul alta!

Una dintre bătăliile pentru redefinirea statalităţii României se va da, în curînd, în forma rescrierii integrale a Constituţiei. Avem şi o comisie în acest sens, care lucrează sub autoritatea şi mandatul Parlamentului. Nu spun un secret, cînd afirm că actuala clasă politică este, de departe, cel mai puţin calificată pentru a face faţă unui asemenea examen.

Deşi nu toate punctele cheie ale temei se reduc la acest aspect, problema definirii şi a conţinutului care va exprima caracterul naţional al statului numit România este decisivă. În mod public şi tot mai vehement, autorităţile de la Budapesta de mînă cu reprezentaţii politici ai comunităţii maghiare din România, plus influente voci ale diasporei maghiare, contestă această definire. Dilema care se deschide este inevitabilă: dacă majoritatea parlamentară va aproba pur şi simplu textul care reia definirea României ca stat naţional, ceea ce este 99% sigur că va face, iar popu­laţia va valida prin referendum noua constituţie, atunci comunitatea maghiară va putea spune că a fost împinsă să se radicalizeze, că nu mai are nicio şansă, decît să ridice pragul cerinţele autonomiei culturale şi administrative, la nivelul independenţei statale; dacă va încerca să caute o cale de compromis, clasa noastră politică are de ales între regionalizare (cale pe care deja pare pornită!) şi federalizarea României. Unde duc cele două căi? În acelaşi loc, doar că pe rute diferite, una mai lungă, alta mai scurtă. Cei care cred că regionalizarea administrativă este o soluţie de compromis bună, nu au decît să studieze "Cazul Kosovo". Totul a început cu apariţia în constituţia de după al II-lea Război mondial a Regiunii Autonome Kosovo şi Metohia, model care, "ce să vezi?" a fost aplicat pentru cîtăva vreme şi în România, prin crearea Regiunii Autonome Maghiare. La rescrierea din 1974 a Constituţiei Yugoslaviei federale, regiunea, definită negru pe alb ca parte a entităţii statale Serbia, capătă instrumente administrative de auto-guvernare, mai puternice, după care începe un proces masiv de schimbare a compoziţiei etno-culturale a populaţiei din zonă. Restul îl ştie toată lumea, este istorie. Astăzi, Kosovo este un stat pe harta Europei. Cine se mai uită că este un stat eşuat, ori cvasi-mafiot, ori că nu este în stare nici să se guverneze, nici să asigure condiţii minime de viaţă şi securitate minusculei minorităţi de sîrbi care mai trăieşte în acea zonă? Nimeni! Oricum ar fi inutil, marile puteri s-au pronunţat de mult: Kosovo EXISTĂ! Calea federalizării este la fel de elocvent ilustrată de istoria recentă a Yugos­laviei, dar am putea la fel de bine să folosim ca exemplu Belgia. Prin însăşi definiţia federalităţii, entităţile componente au statut recunoscut ca state! Tot ceea ce le rămîne de făcut este să declare federaţia noastră, oficial, sau să declare unilateral părăsirea ei, pentru ca noul stat să se nască, nou-nouţ! Şi nu oricum, ci adăpos­tit de prevederile dreptului internaţional! Cei care cred că naşterea unor noi state este un proces/fapt dificil de realizat se înşală grav. Originea soluţiilor se află în Convenţia de la Montevideo, 1933, devenită parte a normelor internaţionale, odată cu semnarea şi, ulterior, prin înregistrarea acesteia la seria tratatelor de la Liga Naţiunilor, în 1936. În celebrul art. 1 se află expuse condiţiile statalităţii: populaţie permanentă; teritoriu bine definit; guvern; capacitate de a stabili relaţii cu alte state! Convenţia consacră principiul conform căruia: "Existenţa politică a unui stat este independentă de recunoaşterea ei de către alte state"!!!!!! Principiile acestea, atît de slabe şi rău circumscrise, au fost preluate de alte documente ale dreptului internaţional, dintre care cel mai semnificativ este Carta ONU. Exact aceste prevederi au fost folosite în argumentarea sa şi de Comisia Badinter, pe umerii căreia Uniunea Europeană a aşezat, în 1992, pregătirea deciziei privind recunoşterea Croaţiei, Bosniei-Herţegovina şi a Sloveniei ca state, odată auto-declarată ruptura lor faţă de fosta federaţie yugoslavă. Exact în spiritul textului de la Montevideo, Comisia Badinter a considerat că apariţia unui stat este o chestiune de fapt, iar recunoaşterea internaţională este doar un gest declarativ, care nu are nici un impact de drept asupra statalităţii declarate. Exact acelaşi lucru l-au afirmat şi autorităţile de pe teritoriul Osetiei de Sud şi Abhaziei, părţi integrante ale statalităţii Georgiei, cînd au declarat aceste regiuni drept noi state! Pentru cineva care crede că normele dreptului internaţional susţin stabilitatea statală, aceste elemente pot veni ca un şoc! E exact pe dos! În plus, este pur şi simplu uluitor să vezi atîtea documente de drept internaţional ignorînd esenţa problemei: teritoriul pe care se constituie statalitatea cea nouă! Dacă nu este al nimănui, e simplu! Soluţia funcţionează! În realitate, însă, nu puţine state noi, mai ales cele de tipul "kosovo", şi-au auto-declarat existenţa pe un teritoriu care, de drept (!!!!!), aparţinea şi era recunoscut, după aceleaşi norme internaţionale, ca aparţinînd altui stat; unul care nici nu a fost dizolvat, juridic (cazul federaţiilor URSS, Yugoslavia etc.), nici nu s-a evaporat în neant, de la sine!!!!! Cu situaţiile acestea, ce facem? Răspunsul a fost năucitor, pentru cei care au crescut la şcoala credinţelor titulesciene, convinşi că forţa dreptului este întotdeauna, chiar dacă nu imediat şi nemijlocit, mai mare decît dreptul forţei!

Ce să vezi? E viceversa!!!