Statul a dat, Statul a luat...

Statul fie binecuvântat! Cel puţin asta părea să fie ideea farmacistului. Intrasem într-o farmacie şi la un moment dat ceva de pe raft mi-a atras atenţia. Nişte vitamine pe care le cumpărasem cu o săptămână înainte din farmacie din Franţa cu şapte euro, aici în farmacia din România costau cam doisprezece euro. Exact aceeaşi marcă, aceeaşi cutie.

L-am întrebat pe farmacist, uimit, cum e posibil aşa ceva. Omul părea resemnat. "Taxele" - mi-a spus. Totuşi, şi francezii plătesc taxe, chiar foarte multe - am răspuns eu. "Ştiţi care ar fi soluţia?", m-a întrebat omul, continuând: "Eu aş pune preţuri fixe în toate farmaciile. Fixate de stat la un nivel încât toate medicamentele astea să fie ieftine, nu scumpe ca acum!".

La asta nu m-am aşteptat. Suntem, totuşi, la mai bine de treizeci de ani de când a căzut comunismul. Un sistem în care preţurile erau decise central, în şedinţa Biroului Politic Executiv al Partidului Comunist Român. Farmacistul era tânăr, bănuiesc că nu apucase vremurile acelea. Şi totuşi era avocatul unui sistem similar.

Credeam că este clar care este problema majoră cu această schemă. Preţurile "fixe" nu au cum să corespundă cu preţurile pieţei. Intenţia statului este să le ţină jos, să fie "accesibile". Dar asta înseamnă să îi forţezi pe producători să vândă în pierdere. Cine e nebun să facă asta? Rezultatul este penuria. Produsele dispar de pe raft. Îmi amintesc, copil fiind, rafturile magazinelor alimentare. Ca să nu fie goale-goale, Partidul dăduse ordin să fie umplute cu te-miri-ce. Aşa că acolo zăceau sute de borcane pline cu ceva numit, generos, "ghiveci de legume". Nu ştiu pe nimeni să cumpere acea pastă gri.

În ziua de azi, golirea rafturilor ar fi încă şi mai rapidă. Producătorii de medicamente şi-ar lua rapid marfa. Piaţa mondială e mare. Cineva se va găsi să plătească un preţ de pe urma căruia să facă şi profit. În fond, de ce ar fi rău să ai firme care fac profit?

Însă, de la o vreme, nu doar oameni precum farmacistul cu pricina predică despre viciile capitalismului, ci chiar politicienii. Actualul Prim-ministru, spre exemplu, care în repetate rânduri şi-a exprimat dorinţa de a "plafona" preţurile. Înţeleg că a dat chiar şi o ordonanţă. Bun, efectul e nul în cel mai bun caz. Altceva mă surprinde. În ţara aceasta sunt firme mari, româneşti şi străine. Patronii şi administratorii acestora chiar nu mai au curaj să îi spună în faţă ce să facă cu "plafonările" lui? Cu ce drept îşi permite să intervină în schimburile economice între agenţi liberi?

Statul a ajuns, în România, din nou în centrul speranţelor cetăţenilor. Deschizi televizorul şi auzi variante ale schemei "Să se facă, să se dreagă!". Educaţie, sănătate, economie sau mediu: ai zice că toate aceste sectoare de activitate trepidează de nerăbdare să beneficieze de intervenţia sau subvenţiile Statului.

Asta şi pentru că nu mai avem în Parlament nici un partid liberal. Există ceva numit Partidul Naţional-Liberal, care este însă doar un fel de figurină din plastic agăţată de oglinda retrovizoare a maşinii Partidului Social-Democrat. De ani de zile naţional-liberalii nu fac altceva decât să asigure o majoritate anti-reformistă pentru urmaşii lui Ion Iliescu.

S-a ajuns ca Statul să facă orice, indiferent ce, pentru că în minţile multora Statul este oricum indispensabil. Aşa că adesea se inventează ceva, de ocazie. Chiar acum citesc în presă că actualul Primar al Capitalei anunţă un program "gratuit" de "consiliere" pentru elevi. Dumneavoastră înţelegeţi ceva? Eu credeam că mama tuturor consilierilor este tocmai şcoala. Că o educaţie bună este cea mai bună consiliere. Înţeleg acum că vine altă birocraţie, peste şcoală, să "consilieze" elevii care tocmai au fost la şcoală. Ce sens are?

Cuvântul magic este "gratuit". Mulţi chiar cred asta. Desigur, pentru că nu au analizat nici o secundă raţional ce aud. De unde bani pentru atâtea lucruri "gratuite"?

În ultimă instanţă, din inflaţie. Asta produce socialismul dintotdeauna şi asta vedem acum. Este ideea, tot magică, după care statul are bani nelimitaţi la dispoziţie. Adică tiparniţa cu bani. Să taxezi piaţa liberă e complicat. Să dai drumul la tipărirea de bani e simplu.

Iar asta vedem acum. Vitaminele acelea costă doisprezece euro în loc de şapte pentru că în România este inflaţie. Am intrat într-un supermarket, chiar lângă farmacie. O sticlă de apă din Franţa era 2,5 euro. Aceeaşi sticlă costa în Franţa 0,50 de euro. De cinci ori mai puţin!

Statul "a dat", într-adevăr. A inundat piaţa cu bani care, treptat, vor ajunge să coste mai puţin decât hârtia pe care sunt tipăriţi. Am mai văzut acest film în istoria economică. În Germania, în timpul marii inflaţii din 1923, cineva a venit cu un coş de bancnote să cumpere ceva de la magazin. A lăsat coşul o clipă. Când s-a întors, cineva furase coşul şi lăsase teancul de bancnote pe trotuar. Erau, desigur, mult mai puţin valoroase decât obiectul care le conţinea. Glorie Statului, marele Cârmaci al economiei!