Stricarea de cuvinte şi facerea de bine a naţiunii

Îi datorăm lui Shakespeare observaţia pe care abia psihologia cognitivă şi semiotica secolului XX aveau să o transforme în materie de studiu aplicat: textul, ca purtător de idee şi sens, nu este şi nu poate fi redus la o colecţie de cuvinte, oricum ar fi ele aranjate. Atîta timp cît citeşti-spui, doar cuvinte, sensul refuză să se întocmească, iar comunicarea rămîne imposibilă. Exact ceea ce Hamlet îi demonstrează lui Polonius, în celebra scenă din actul doi al dramei (sc.2). Atunci cînd este întrebat ce citeşte, el răspunde: cuvinte, cuvinte, cuvinte!!! Hamlet nu comunică nici cu textul cărţii pe care, de formă, o ţine în mînă iar, prin extensie, nici cu interlocutorul său, Polonius, atî-ta vreme cît discursul lor se reduce doar la cuvinte. Conversa este în egală măsură adevărată: atîta vreme cît articularea discursului se sprijină doar pe înşiruirea de cuvinte, şansa de a construi sens, mesaj, rămîne zero. Ne-a spus-o Eminescu (Criticilor mei): "E uşor a scrie versuri, Cînd nimic nu ai a spune, Înşirînd cuvinte goale, Ce din coadă au să sune." La limită, geniul lui Joyce (Ulisses) avea să demonstreze capacitatea de supravieţuire a sensului în text, chiar şi dincolo de divorţul, aproape scandalos, intentat capacităţii intrinseci de semnificare a cuvintelor, luate separat sau chiar împreună, înstrăinate, rătăcite, însă, de articulaţia de idei pe care o servesc! În toate aceste cazuri, avem de a face cu fenomenul pe care îl numesc "stricarea de cuvinte". Iar el este prezent şi are implicaţii profund nocive nu doar în zona rarefiată a literaturii, ci şi în comunicarea şi în relaţiile sociale, în cel mai larg sens. Stricarea de cuvinte face rău, iar acest rău este departe de a fi doar unul oarecare, trecător, insignifiant. Exemplu, pentru ilustrare, evident, de pe cîmpia noastră, autohtonă, "carpato-danubiano-pontico-tracico-dacico-romană" "neaoş-românească" (sic!): intelectualul cu aspiraţii de anvergură europeană şi de sorginte germanofilă, cum ar spune Boia, Andrei Marga.

Iaca, s-au împlinit două decenii de la naşterea "Declaraţiei de la Bologna", un fel de "nouă constituţie" a învăţămîntului universitar european. Ca să nu dea vina chiar pe faimosul text, (nu dă bine la europenitate!), A. Marga se războieşte cu cuvintele unui interpretări (lecturi) pe care, fără nici un temei, o numeşte, vădit acuzator şi peiorativ, "optica strîmtă a neoliberalismului". De vină pentru dezastrul învăţămîntului universitar de aiurea, dar mai ales de pe la noi, ar fi cuvintele: potenţial-actualizat de angajare (employability), răspundere (accountability), încărcare cu sarcină educaţională (workload), rezultate (outcomes), capital uman (human capital), "învăţător" universitar (university teacher), instituţie de înaltă educaţie (higher education institution). Mai presus de toate, competenţele au fost rupte de abilităţi şi educaţia pentru valori! Mai rău ca pe vremea celui de al treilea Reich!!! Las de o parte observaţia de bun simţ, anume că neoliberalismul, chiar aşa, cu viziunea îngustă de care este acuzat, nu poate fi pus laolaltă cu politicile guvernării regimului totalitar al lui Hitler, şi mă rezum la acuzaţiile aduse direct clienţilor mei, cuvintele. Toate cuvintele din înşiruirea pe care o alcătuieşte acuzaţia domnului Marga sunt nevinovate, pentru elucubraţiile, matrapazlîcurile, lipsa de profesionalitate, de bun simţ, ca să nu mai zic de cultură, a celor care au avut în mînă, la noi, deciziile privind aşa zisa implementare a programelor de reforme ce trebuiau să dea substanţă Cartei de la Bologna. Toate aceste cuvinte au în spate o idee cît se poate de utilă, ba chiar necesară dar care, poate de la înălţimea filosofică a preocupărilor domnului Marga, devine invizibilă: nevoia de criterii măsurabile (cît de cît!) pentru activităţile şi organizarea programelor universitare la nivel european. Adică, din orice universitate, fie ea de la Ciolpani sau de la Oxford. Nu de alta, dar ca să le putem compara, pe baza aceloraşi criterii şi, ulterior, să putem face mai bine, mîine, ceea ce nu am reuşit, astăzi. Ce este rău în faptul că performanţa universităţilor include, ca unul dintre multiplele criterii, rata de acces ocupaţional-profesională în rîndul absolvenţilor? Nimeni nu a făcut alfa şi omega din acest criteriu, dar la limită, o "universitate" care "formează" pe bandă rulantă "specialişti" în "bune maniere şi etichetă", sau mai rău, pseudo-specialişti, ori non-specialişti în te miri ce, de la "ştiinţe educaţionale" la "industria turismului" şi de la "ştiinţe politice şi relaţii internaţionale", la "economia mediului" pereni candidaţi la şomaj, nu doar în România, poate nu ar trebui să mai funcţioneze. Ori ar trebui să se restructureze, la un moment dat. Nu ştiu, poate!! Ce vină are cuvîntul "răspundere" introdus în ecuaţia relaţiilor dintre instituţia universitară şi beneficiarul educaţiei universitare (student), mai larg, beneficiarul social al activităţii academice? Precizarea răspunderilor fiecărei părţi, dacă ar fi numai acest aspect, şi tot am avea o îmbunătăţire masivă a relaţiei contractuale care se încheie între părţi! De ce să o ocolim, ori să o acuzăm de relele pe care nu le-a făcut niciodată. La fel, evidenţierea încărcăturii educaţionale pe materii şi semestre? Este un criteriu esenţial pentru a putea compara achiziţii educaţionale şi echivala diplome. În sfîrşit, conceptul de capital uman, căruia domnul Marga îi opune noţiunea de "specialişti", este de departe superior, din perspectiva capacităţii de design şi planificare a activităţii universitare, ca să nu mai spun despre îmbogăţirea perspectivei asupra evaluării structurii achiziţiilor educaţionale, la nivel naţional, ori la nivelul unei universităţi. Dimpotrivă, termenul de specialişti este cel care îngustează şi limitează. Absolut de acord cu susţinerea potrivit căreia ruperea legăturii fireşti dintre competenţe educaţional-cognitive, deprinderi-abilităţi practic-profesionale şi, respectiv, educaţia pentru valori este una dintre nenorocirile cele mai mari care s-au întîmplat învăţămîntului universitar, nu doar din România. Dar, pentru acest divorţ atît de păgubos, nu declaraţia de la Bolognia şi nici vreo lectură "neoliberală" a ei sunt de vină, ci vreo sută şi mai bine de ani de dezvoltare aberantă a mediului universitar care a abdicat de la propria cultură fondatoare şi de la obligaţiile sociale care incumbă procesului de educare şi formare profesională. Invitaţia mea respectuoasă pentru domnul Marga şi pentru toţi cei cărora le pasă de ceea ce înseamnă învăţămînt este să lăsăm cuvintele în pace şi să ne războim cu realităţile care au distrus, cel puţin în Româ-nia, fundamentele învăţămîntului, în general, universitar, în particular. Ce să faci cu Declaraţia de la Bologna, cînd învăţămîntul din România a beneficiat din plin şi în exces de incompetenţa crasă a unor miniştri, înalţi fucţionari ministeriali şi vătafi ai colhozurilor educaţional-judeţene numite inspectorate, de reaua lor credinţă, de cedarea fără nici o jenă în faţa presiunilor de partid, de fixarea managerială imuabilă în orizontul intereselor personale a cohortelor de paraziţi ai sistemului, pentru care profesia de a învăţa pe alţii nu face doi bani, iar pentru ei, personal, a rămas un mister mai adînc decît cele eleusiene, de care oricum n-au auzit vreodată? Ce să faci cu Declaraţia de la Bolognia, dacă universităţile, nu doar cele din România, dar mai ales cele din România, s-au umplut cu cohorte de aşa zişi profesori ale căror competenţe educaţionale, în general, şi profesionale în particular, în aşa zisele specialităţi pe care le predau, se rezumă la citirea unor texte scrise şi tipărite de te miri cine, te miri unde? De ce să nu vorbim despre răs-punderea universităţilor faţă studenţi şi faţă de mediul social pe care ar trebui să îl înnobileze prin creşterea valorii şi modificarea benefică a structurii capitalului uman şi, evident, reciproc, despre răspunderea studenţilor şi a beneficiarilor sociali faţă de universităţi, cînd aceste legături fireşti şi aducătoare de beneficii pentru întregul complex social, la noi, au fost radical secţionate, în interesul unei artificiale supravieţuiri financiar-instituţionale pe bază de taxe pe nevoia de diplome şi diplome de absolvire pe bază de prezentare la examen? Cu sau fără Declaraţia de la Bolog-na, cu sau fără viitoare Declaraţie post-Bologna, de care pomeneşte domnul Marga, România are nevoie de o refundare a învăţămîntului său. Cel universitar, cu atît mai mult. De la definirea instituţională a universităţilor şi statutul autonomiei lor, pînă la răspunderile şi criteriile de evaluare pentru activităţile universitare, de la criteriile de competenţă pentru constituirea ierarhiilor universitare şi pînă la criteriile de evaluare ale competenţelor educaţional-cognitive, atît ale personalului de învăţămînt, cît şi ale studenţilor, totul trebuie aşezat pe alte temelii. De la inventarea, (pentru că acum pur şi simplu nu există!), a expertizei în managementul instituţional al universităţilor, care este cu totul altceva decît conducerea activităţilor de predare şi evaluare; de la împletirea susţinerii de stat cu implicarea capitalului privat şi pînă la refacerea ţesăturii naturale de relaţii cu mediul social de inserare, universităţile din România au totul de luat de la capăt. Pe cu totul alt drum, decît fundătura jalnică în care se află astăzi. Aquila non capit muscas. Dacă ne interesează într-adevăr "facerea de bine", să lăsăm războaiele de pe ecranul cuvintelor şi să facem ceva pentru schimbarea radicală a realităţilor din România. Mă rog, cine mai poate!