Subiecte uşoare... de vară

Astăzi, despre ceea ce putem învăţa din războaiele care nu au avut loc! De ce ne ocupăm, iar, de războaie? Pentru că între două plimbări de relaxare pe terenurile de golf pe care le deţine în diferite colţuri ale lumii, respectiv, cînd nu este ocupat cu "plombarea" scandalurilor personale, ori cu contracararea efectelor investigaţiilor oficiale asupra sa, Preşedintele Statelor Unite ale Americii, Donald Trump, pare interesat să se joace cu focul, un fel de alba-neagra pe marginea prăpastiei numită Iran. Mai precis, o posibilă acţiune militară a SUA asupra duşmanului jurat, regimul de la Teheran. Dar, nu numai! În pesaj, cu exact aceeaşi nuaţă politică, plină de relevanţă şi consecinţe este şi recenta poziţie oficială a "partenerului" de competiţie strategică al SUA, Rusia, care a pus oficial semnul de cvasi echivalenţă între datele "crizei cubaneze" şi dezvoltările politico-militare actuale din centrul şi estul Europei. Mai precis România şi Polonia.

Cel mai important "război care nu a avut loc", al secolului XX, este cel rămas ascuns sub uriaşa mantie numită "Război rece". Acoperămîntul a stat să fie făcut ferfeniţă de mai multe ori, dar în trei situaţii lumea a fost doar la o aruncătură de băţ de realitatea crudă, confruntarea militară deschisă a marilor puteri nucleare, SUA şi URSS. Prima, criza Berlinului, episodul 1961. Ultimul în confruntarea politică dintre foştii aliaţi ai celui de al doilea război mondial în legătură cu statutul oraşului Berlin. Rămîne oraş liber sau este statal şi definitiv împărţit între RDG şi RFG? Varianta sovietică a avut în cele din urmă cîştig de cauză, administraţia Kennedy acceptînd soluţia de pe teren, impusă de URSS: zidul şi sigilarea Berlinului de Est ca parte a RDG, capitala noului "stat german". Deplasarea în Berlinul occidental şi celebrul discurs al lui Kennedy, "Ich bin ein Berliner", din iunie 1963, nu a putut să facă mai mult decît să îndulcească pastila amară pe care Lumea liberă a fost obligată să şi-o administreze ca preţ pentru evitarea deschiderii unei confruntări militare "totale" cu URSS. Una pe care, după evaluările oficiale, din epocă, ale Departamentului de Stat ("Crisis over Berlin" 1961) Statele Unite nu puteau să o cîştige atîta timp cît conflictul militar rămânea în limitele forţelor convenţionale, fără implicarea capacităţilor nucleare. Al doilea episod este, desigur, "Criza rachetelor din Cuba", 1962. De data aceasta, miza a fost relaţia directă dintre SUA şi URSS, respectiv definirea regulilor în competiţia strategic-nucleară. În cazul dat, scoaterea din joc a soluţiilor de presiune bazate pe "încercurirea" nucleară, prin amplasarea unor capacităţi în imediata vecinătate a teritoriului celuilalt stat. Este motivul pentru care soluţia crizei a inclus acceptarea de către SUA a retragerii unor componente nucleare din Turcia şi Italia în schimbul retragerii rachetelor şi a focoaselor nucleare sovietice din Cuba. În sfîrşit, episodul "rachetelor nucleare cu rază medie de acţiune", unde elementele crizei se dezvoltă pe parcursul unui deceniu şi jumătate, ameninţînd erodarea masivă a stablităţii raporturilor de putere nucleară dintre SUA şi URSS, bazată pe conceptul "Distrugerii reciproce asigurate" (MAD). Criza se încheie prin acordul dintre cele două state, (Reagen- Gorbaciov, 1987) care scoate pur şi simplu această componentă din arsenalele celor două ţări şi reinstaurează "predictibilitatea" strategică, bazată pe axioma: un atac nuclear este posibil, dar este de neconceput ca "soluţie" în orice formă de tensiune sau confruntare dintre cei doi "parteneri strategici".

Cum au ajuns să se plimbe astăzi printre noi aceste "fantome" ale unui trecut care părea definitiv închis între coperţile cărţilor de istorie? Simplu! După dispariţia statală a URSS, în ciuda faptului că Rusia moşteneşte integral toate capacităţile şi arsenalele nucleare ale fostei URSS, în ciuda eforturilor semnificative de dezvoltare a noilor tehnologii şi capacităţi în domeniul nuclear, din ultimele două decenii, în politica Statelor Unite, Rusia nu a mai fost recunoscută şi tratată ca "partener strategic egal". Partener-competitor strategic, da, egal, nu! Această poziţie s-a accentuat semnificativ în perioada post-Elţîn! Întreg edificiul politic pe care a fost construită cariera şi "moştenirea" politică a lui Putin nu are cum să stea în picioare, să fie credibil pentru partenerii occidentali, în lipsa refacerii "parităţii strategice", nu doar în materie de forţe şi capacităţi, cît şi, mai ales, în materie de status internaţional recunoscut. Este motivul pentru care administraţia Putin a evocat, mai ales în relaţia cu Statele Unite, atît de frecvent şi de serios temele şi (implicit) soluţiile perioadei războiului rece. Doar că, pînă acum, nu a obţinut ceea ce şi-a dorit atît de neapărat! Nici măcar de la Trump! Şi, criza din Iran? În ce parte a tabloului trebuie integrată? Datele de pe teren par să favorizeze teoria deloc "conspiraţionistă" a unei "provocări-capcane" deschisă pentru Statele Unite de regimul de la Teheran, cel mai probabil cu beneficiar final, regimul de la Kremlin. Dacă nu neapărat în Europa, atunci poate în Iran o altă "criză cubaneză", un alt incident major ar putea pune Statele Unite în postură defavorabilă din care să fie obligate să accepte refacerea statutul de egalitate al Rusiei în materie strategică, politică şi militară. Prin "cafenelele" din Washington, "gurile rele" spun că soluţia radicală Bolton (consilierul pentru securitate al Administraţiei Trump) a fost "tamponată" de opinia unui "biet" moderator de televiziune care are, însă, acces la "urechea" Preşedintelui, Tucker Carlson (Fox News). Ce i-a spus Carlson? Nu mare scofală, doar că războiul cu Iranul, dacă va avea loc, îi îngroapă lui Trump orice şansă de realegere!

Mă rog, dacă "lecţia" vi se pare prea grea şi încărcată, pentru sezonul estival, îmi pare rău, dar nu este vina mea că vara este anotimpul favorit pentru declanşarea războaielor, din antichitate, pînă astăzi!!!