Sursele oficiale spun că băncile sunt bine capitalizate, realitatea spune altceva

O ştire recentă preluată pe mai multe conturi de Twitter arată că oficialii Silicon Valley Bank ştiau ce efect poate avea o creştere substanţială a dobânzilor. Modelul intern al băncii arăta "un impact devastator al dobânzilor mari".

În locul adoptării unor măsuri pentru atenuarea şocului, conducerea executivă a băncii a schimbat ipotezele modelului, convinsă, probabil, că problema va dispărea de la sine.

Este greu de crezut că o astfel de atitudine a fost un caz singular. Mai degrabă a fost vorba despre regulă, nu despre excepţie, în condiţiile în care instituţiile financiare "reglementate" jon­glea­ză cu ponderile de risc pentru a-şi reduce cât mai mult necesarul de capital.

Raportul anual din 2022 al gigantului bancar Credit Suisse arăta o capitalizare bună, cu mult peste cerinţele minime cerute unei instituţii financiare de importanţă sistemică şi de aproape trei ori mai mare decât minimul cerut în Uniunea Europeană.

"Conform tuturor măsurilor de reglementare, banca era bine capitalizată şi avea o mulţime de active pe care le putea încasa", a subliniat analistul Martin Wolf în Financial Times. Cum situaţia a evoluat altfel, Wolf pune sub semnul întrebării reglementările introduse după 2008 şi susţine că "am putea avea probleme serioase".

După depăşirea fazei acute a crizei financiare globale, deoarece criza în sine pare să fi continuat sub privirile neputincioase ale autorităţilor de reglementare, rata de adecvare a capitalului CET1 (Common Equity Tier 1) a devenit cel mai utilizat şi mai urmărit indicator al capitalizării bancare.

Financial Times a caracterizat recent ratele de adecvare a capitalului drept "calcule complexe care fac parte din trucurile utilizate pentru menţinerea încrederii în bănci".

Cea mai periculoasă este încrederea, investitorilor şi deponenţilor, "generată" de evaluarea adecvării capitalului pe baza modelelor interne ale băncilor, în special pentru portofoliile de derivate. Aceste modele sunt, în cele mai multe cazuri, complet rupte de magnitudinea riscurilor pe care ar trebui să le estimeze şi nu fac decît să ofere un sentiment de falsă siguranţă.

Iar această falsă siguranţă este luată de bună chiar şi de instituţiile de supraveghere, deoarece le lipseşte personalul calificat pentru evaluarea critică a modelelor trimise spre aprobare.

Chiar şi în cazul metodelor standard pentru determinarea necesarului de capital, în care ponderile de risc utilizate la determinarea activelor ponderate la risc au fost stabilite de Comitetul Basel, există deficienţe majore.

Astfel, expunerile băncilor faţă de titlurile de stat sunt considerate lipsite complet de risc şi au o pondere de risc zero, adică nu trebuie alocat capital pentru acoperirea pierderilor. Ponderi de risc foarte scăzute sunt stabilite şi pentru creditele sau obligaţiunile ipotecare, acestea fiind considerate garantate, fără să se ţină seama de efectele amplificării unei bule imobiliare asupra stabilităţii financiare.

În autobiografia sa, publicată în 2018 cu titlul "Keeping at It", Volcker a subliniat gravele deficienţe ale adecvării capitalului bancar în funcţie de risc. "Activele cărora li s-a atribuit cel mai mic risc, pentru care cerinţele de capital erau scăzute sau inexistente, au fost cele care au beneficiat de cel mai mare sprijin politic: creditele suverane şi creditele ipotecare", a scris Volcker, care apoi a subliniat că "în mod ironic, pierderile din aceste două tipuri de active au alimentat criza mondială din 2008 şi criza europeană din 2011".

Dincolo de acumularea unor riscuri mari şi puţin diversificate în bilanţurile băncilor, actualul cadru de reglementare şi modul de stabilire a ponderilor de risc acţionează ca o frână puternică pentru acordarea creditelor în sectorul real al economiei, respectiv pentru firmele productive, mai ales în perioadele marcate de un grad ridicat de incertitudine.

Ponderile ridicate de risc, în special pentru creditele acordate IMM-urilor, implică un necesar suplimentar de capitalizare, iar costurile capitalului tocmai au crescut şi mai mult după falimentele bancare recente.

Conform jargonului utilizat de băncile centrale, se poate spune că reglementările bancare actuale au un caracter pro-ciclic, fenomen evidenţiat de ani buni inclusiv de Banca Reglementelor Internaţionale (BIS).

"În ceea ce priveşte riscurile, pericolul este ca băncile să reacţioneze la evoluţiile externe în acelaşi mod şi în acelaşi timp, chiar dacă acest comportament este raţional sau prudenţial din punct de vedere microeconomic, şi să creeze sau să amplifice astfel o tendinţă destabilizatoare", se arată într-o analiză din 2003 a Acordului de Capital Basel II.

După două decenii nu s-a schimbat nimic. Cadrul de reglementare al capitalului bancar şi-a păstrat acelaşi caracter pro-ciclic, fiind introduse doar noi cerinţe, astfel încât să fie respectat principiul "fă-te că lucrezi", care este fundamental pentru băncile centrale.

Într-o analiză recentă preluată de Zerohedge, economistul spaniol Daniel Lacalle scrie că dobânzile negative şi programele de relaxare cantitativă au distrus sistemul financiar.

Lacalle susţine că "nicio strategie bancară nu poate contracara erodarea bilanţului provocată de politica monetară şi reglementări", iar cazurile Credit Suisse, Silicon Valley Bank sau Deutsche Bank reprezintă doar simptome ale problemelor din sectorul bancar.

"Noţiunea că o obligaţiune convertibilă poate fi transformată în capital sau poate fi ştearsă fără un risc de contagiune pentru restul structurii capitalului sau pentru alte bănci este absurdă", mai scrie economistul spaniol.

Într-un articol recent de la Project Syndicate, profesorul Nouriel Roubini a avertizat că "majoritatea băncilor americane sunt aproape de insolvenţa tehnică, iar sute sunt deja complet insolvabile".

După ce aminteşte că pierderile nerealizate ale băncilor americane din portofoliile de obligaţiuni au fost de circa 620 de miliarde de dolari la sfârşitul anului trecut, conform datelor de la FDIC (Federal Deposit Insurance Corporation), Roubini mai subliniază că pierderile totale sunt de 1,75 trilioane de dolari, respectiv 80% din capitalul sistemului bancar, în condiţiile în care este luată în considerare şi pierderea de valoare la nivelul portofoliilor de credite.

Situaţia poate fi rezolvată relativ simplu. Toate reglementările privind capitalul bancar trebuie anulate şi înlocuite cu o regulă extrem de simplă, care nu permite manipularea: capitalul trebuie să acopere cel puţin 20% din activele bancare la valoarea lor de piaţă, fără niciun fel de ajustări pentru risc.

Dar nimeni nu doreşte aşa ceva, în special băncile centrale, deoarece ar deveni irelevante şi inutile, în condiţiile în care nu ar mai exista nicio justificare pentru rolul lor de "creditor de ultimă instanţă".