Tablouri într-o expoziţie

NU... nu despre tablourile lui Hart-mann, cele care au inspirat suita pentru pian a lui Mussorgsky, pentru a pune la lucru, apoi, geniul de orchestrator simfonic al lui Ravel, am să vă povestesc astăzi. Ilustraţia noastră este luată dintr-un ciclu de cinci lucrări concepute şi realizate de un alt pictor, Thomas Cole, pentru a înfăţişa vîrstele puterii imperiale. (The Course of Empire). Tagma criticilor de artă poate să rămînă liniştită!

Nu am trădat arta lecturii politice! Referinţa mi-a fost pur şi simplu vîrîtă sub ochi de un articol care se ocupă cu economia şi politica. El face cunoscut punctul de vedere oficial al economistului şef de la Deutsche Bank, Folkerts Landau, care demolează, cu argumente critice, politicile Băncii Centrale Europene (QE-relaxare cantitativă şi NIRP-rata negativă la dobînzi).

În loc să-i constrîngă pe politicieni să ia măsurile necesare pentru relansarea creşterii şi pentru consolidarea fiscală, politica BCE, susţine Landau, "ameninţă proiectul european, în ansamblu, de dragul stabilităţii financiare, pe termen scurt." Pentru a face mesajul cît se poate de clar, ilustraţia foloseşte tabloul al patrulea al suitei lui Cole, "Distrugerea". În prim plan, o figură statuară masculină masivă, plină de forţă, ţinînd un scut în mînă, îşi ia avînt şi pleacă parcă de pe soclu să ţină piept invadatorilor care sunt pe metereze. Problema este că, în fundal, întregul edificiu al imperiului este deja cuprins şi mistuit de flăcări, iar în prim plan, statuia nu mai are cap!!!! Parabola lui Cole, îmi pare, descrie în datele ei structurale situaţia Europei şi a Germaniei în contextul actualelor crize suprapuse, ale unei lumi destinată parcă succesului, dar care stă, acum, să se prăbuşească.

Tabloul I. Statele Unite şi Rusia pleacă la război, în Siria. După mulţi ani şi după dificile rearanjări ale raporturilor strategice dintre cei doi poli principali ai unei lumi care încearcă să depăşească modelul bipolar, fără să reuşească deocamdată pe deplin, cele două state se regăsesc de aceeaşi parte a baricadei. Nu chiar aliate, nu neapărat şi cu totul puse de acord asupra obiectivelor intervenţiei militare, semnificativă ca desfăşurare de forţe şi durată. Este una dintre cele mai importante redesenări geo-politice după intervenţiile din Irak şi Afganistan. Ca pe un copil mic, încă nesigur pe mersul său, luat de mînă între cei doi părinţi, Germania este chemată la noul joc. Cu ce rol? Deocamdată, Germania nu poate, nu are libertatea politică şi constituţională să folosească pe larg mijloacele sale militare în afara graniţelor ţării. Cei doi îi oferă, atunci, rolul "surorii de caritate". Germania se va ocupa de aspectul umanitar, de refugiaţii crizei. Doamna Merkel îşi ia în serios rolul; cu tradiţională seriozitate germană. Refugiaţii sunt bine-veniţi, nu doar în Germania, ci şi în restul Europei. Toţi! Cine cîrteşte, o ia pe coajă!!! Aici nu-i vorba de mofturi şi de mărunţiş, ci de viitorul geo-politic al Germaniei! Evident, Comisia Europeană se face preş la picioarele doamnei Merkel şi o ajută, cît poate, în aventura în care au antrenat-o cei doi mari, cu promisiunea, desigur, că Germania va participa, de la masa oficială, la actul ce va veni mai tîrziu, al împărţirii avantajelor şi dividendelor noii structuri de putere care se profilează în întregul Orient Mijlociu şi Mare.

Tabloul II. Operaţiunile militare din Siria, în ciuda unui lung şir de succese, nu se lasă prea uşor traduse în soluţii politice. Cei doi mari, SUA şi Rusia, nu pot decide dacă Sadat este parte a problemei sau parte a soluţiei, ori şi una şi alta. Operaţiunile militare încep să arate mai degrabă ca o competiţie între cei doi mari actori şi mai puţin ca mijloace eficiente pentru o soluţie clar prefigurată politic. Criza umanitară, la rîndul ei, se extinde, nu doar ca număr de oameni rătăciţi de interesele celor mari pe meleaguri străine, ci şi ca reacţie politică în Europa. Germania se trezeşte cu o criză politică majoră în UE şi cu un cartel al rezistenţei al cărui nucleu dur este format din Ungaria, Austria şi Polonia. Mai rău, valurile de refugiaţi din Germania şi inevitabilele probleme ale managementului social al unui asemenea aflux enorm de oameni şi familii dezrădăcinate, care nu au nici un fel de aderenţă la mediul social în care au ajuns, loveşte la rădăcina poziţiei politice a Cancelarului Merkel. Statuia a rămas fără cap! În disperare de cauză, pentru a face faţă situaţiei, pentru a arăta că, totuşi, are soluţii pentru problemele uriaşe pe care le-a creat, fără să poată mărturisi oficial care sunt resorturile politicii brusc şi unilateral adoptată de Germania în "problema refugiaţilor", doamna Merkel descoperă uriaşul potenţial al "zonelor tampon". Turcia este, oricum, zonă esenţială de tranzit pentru valurile de refugiaţi - de ce n-ar augumenta rolul său la statutul de zonă tampon. Pentru asta, este nevoie, însă, de o altă abordare politică a Turciei. Doamna Merkel scoate, precum un prestidigitator, iepurele din joben, un tratat, alb ca spuma laptelui, care leagă UE de Turcia şi defineşte exact rolul acesteia în gestiunea crizei refugiaţilor, pentru care nici Europa şi nici Germania nu au de fapt soluţii. De data asta nu "turcul plăteşte", ci Germania şi celelalte state ale UE. Turcia acceptă, desigur, cu mărinimie, dar nu chiar pentru firimituri!!! Preţul: un statut economic şi social special în raporturile cu UE, urmat ulterior de un statut special chiar în interiorul UE!!! Garantul înţelegerii, Germania.

Tabloul III. Nu toată lumea este fericită să vadă Germania în noul său rol geo-politic. Nici în Europa, nici dincolo de graniţele sale, nici chiar pe scena politică internă. Poate că un singur par nu e totuşi suficient la un car cu oale. Despre oalele din carul doamnei Merkel este vorba, evident! Trenul noii relaţii germano-turce, plecat expres din gară, trebuia deraiat înainte de a lua viteză prea mare! Dintr-odată, Parlamentul îşi aduce aminte că Germania nu s-a exprimat încă suficient de clar în problema istorică, politică şi geo-politică a "genocidului contra armenilor". O face acum, aprobînd o rezoluţie care nu singularizează Germania, ci o aşază alături de alte 29 de state, între care Rusia, care au adoptat acelaşi punct de vedere politic şi de drept. Turcia, ca stat succesor al fostului Imperiu Otoman, poartă răspunderi politice, dar şi juridice, pentru acţiunile care, între 1915 şi 1923, au vizat direct grupul etnic al armenilor şi au dus la exterminarea în masă a peste 1,5 milioane de oameni, aparţinînd acestuia. La ONU există o rezoluţie în acest sens, pe marginea Raportului Whitaker; la Consiliul Europei, de asemenea. Oficial, Statele Unite încă nu au susţinut această poziţie, dar 45 din cele 51 de state ale Uniunii au adoptat moţiuni legislative care recunosc "Genocidul împotriva armenilor" şi răspunderile Turciei în această privinţă. Poziţia oficială a Turciei a fost, fără nici o abatere pînă acum, să nege fie genocidul, ca act, fie răspunderile statului pentru acele acţiuni, fie amîndouă. Relaţiile Germaniei cu Turcia au fost, cu succes, aruncate în aer!

Statuia fără cap, din tabloul lui Cole, nu mai poate salva pe nimeni, nici pe ea, nici Imperiul, nici oamenii care au crezut în puterea lui nemăsurată şi care zac, acum, fără viaţă, răpuşi de ravagiile haosului intern şi de asaltul "haosului" extern, care stă să îi dărîme porţile.

"Aceeaşi repetare a trecutului.

Libertate mai întîi şi Glorie mai apoi,

Iar cînd apune aceasta,

Bogăţie, viciu şi corupţie.

La urmă, barbaria.

Şi iată cum volumele întregi ale Istoriei

Au doar o pagină şi numai una...".

Inspirat de versurile lui Byron, se pare, în suita lui Cole mai există doar un singur tablou: "Dezolarea".

Tablouri într-o expoziţie!