Tactică electorală sau strategie naţionalistă?

Atunci când nimic nu părea să tulbure liniştea prezidenţialistă a guvernării PSD, a apărut o fisură în coaliţia guvernamentală în relaţia cu UDMR. Ar putea duce această fisură la o criză guvernamentală? După o campanie pentru alegerile europene pusă sub semnul sloganului, sugestiv naţionalist, "mândri că suntem români", scandalul referitor la poziţia României în privinţa iniţiativei cetăţeneşti europene pentru protecţia minorităţilor (Minority SafePack ) pare să demonstreze o propensiune pentru naţionalism nu doar în PSD, ci şi la nivelul politicilor guvernamentale. Iar UDMR, pus într-o situaţie imposibilă, câtă vreme a fost unul dintre iniţiatorii acestei iniţiative cetăţeneşti europene, este obligat să reacţioneze şi ia în calcul ieşirea de la guvernare.

Exprimată printr-o solicitare de intervenţie, depusă de agentul guvernamental român de pe lângă Curtea de Justiţie de la Luxemburg, la cererea Ministerului de Externe, poziţia României privind iniţiativa cetăţenească pentru protecţia minorităţilor este a interveni în această cauză la Curtea de Justiţie de la Luxemburg pentru a preveni extinderea competenţelor UE pe cale jurisprudenţială "în domenii care ţin de suveranitatea statelor membre". Formula dintre ghilimele, preluată din poziţia exprimată de Ministerul de Externe, pare extrasă din argumentaţia suveranistă tipică guvernelor şi formaţiunilor politice euro-sceptice. Chiar dacă în acest caz România susţine că se plasează pe aceeaşi poziţie precum Comisia Europeană, şi că Uniunea Europeană nu are competenţe atribuite în baza tratatelor în acest domeniu (protecţia drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale), atât oportunitatea cererii de intervenţie, cât şi argumentaţia în favoarea acesteia lasă locul la interpretări. Se întoarce România în anii 90? Este soft-naţionalismul actual un inevitabil accident într-un an electoral prelungit sau un element de strategie politică pe termen mediu ori chiar lung? În funcţie de răspunsul (sau non-răspunsul) dat acestor întrebări se poate anticipa orientarea politică europeană şi internaţională a României în ipoteza candidaturii şi victoriei lui Victor Ponta la alegerile prezidenţiale din noiembrie.

Formarea majorităţii constituite în jurul PSD după dispariţia USL, prin participarea UDMR la guvernare, avea în vedere "bunele practici" româneşti în privinţa politicilor faţă de minorităţi. Ori, aceste "bune practici", care constituie baza modelului consensual românesc în privinţa minorităţilor etnice, par a fi puse sub semnul îndoielii chiar de ministrul de externe Titus Corlăţean. Acesta, conform unei ştiri Mediafax, ar fi justificat poziţia MAE de intervenţie în procesul de la Luxemburg împotriva acţiunii de contestare a deciziei Comisiei Europene de neacceptare a iniţiativei civice privind minorităţile, considerând că aceasta exprimă poziţia "statului român" care "nu poate fi supusă nici negocierii, şi nici compromisului politic". Să înţelegem că interesul "statului român" este superior şi contrar intereselor minorităţilor etnice conlocuitoare? Este cumva "statul român" unul etnic care nu acceptă compromisul cu minorităţile de orice fel? Uşurinţa cu care sunt folosite aceste formule de către MAE românesc poate explica reacţia critică a preşedintelui UDMR, Kelemen Hunor - coleg de guvern , de altfel, cu Titus Corlăţean - care acuză o "gândire depăşită" în privinţa minorităţilor. Însă, dincolo de importanta problematică a minorităţilor, poziţia MAE mai pare să exprime atât un interguvernamentalism cu o nuanţă suveranistă surprinzătoare, cât şi un tip de euro-scepticism care ar putea evolua spre o reorientare pe termen mediu şi lung, în cazul unei victorii pe toată linia a PSD în toamna acestui an, a politicii europene şi internaţionale româneşti, dar şi a viziunii despre construcţia democratică a societăţii. La o sută de ani de la declanşarea primului război mondial, facilitată de naţionalismul integral al începutului de secol XX, revenirea "demonilor trecutului" ar fi de rău augur.