ŢARA ÎNAPOI / EPISODUL DOI - ŞASE MĂRTURII Jos, jos, jos!

Schimbare şi multă dezorientare

Pe la ora 21 am ajuns la Piaţa Unirii, în apropiere de Curtea de Apel. Splaiul Unirii era blocat de un echipaj de poliţie, iar cei din maşini priveau neputincioşi cum mulţimea le blochează accesul. În schimb, protestatarii nu aveau o idee clară unde trebuie să meargă sau unde trebuie să ajungă. O bună parte din galeria echipei Dinamo, prezentă în zonă, încerca să-i convingă pe oameni să meargă spre Parlament, fără prea mult succes însă, întrucât cele câteva mii de oameni de acolo au hotărât să se îndrepte spre Universitate. Fără să aibă o idee clară despre ce vor să strige sau să obţină, mulţi se aventurau să strige de unii singuri, ideea lor comună fiind că vor "schimbare". Ulterior, între Unirii şi Universitate, au apărut scandările de tipul "Ieşiţi din casă dacă vă pasă" sau "Cine nu sare, nu vrea schimbare". Ajunşi în sensul giratoriu din Piaţa Universităţii, oamenii păreau confuzi şi dezorientaţi, aşteptând parcă să se întâmple ceva, dar nici ei nu prea ştiau ce. Unii parcă veniseră la o plimbare în parc, iar mulţi erau preocupaţi să facă poze, să filmeze şi să posteze pe Facebook. Mulţumiţi parcă de demisia Guvernului, oamenii începuseră să-şi îndrepte atenţia către dizolvarea Parlamentului, fără ca ideea să fie strigată frenetic în Piaţa Universităţii. (PETRE BARAC)

•

Dreptate până la capăt

Transmisiunile tv, reţelele sociale şi un grup de amici m-au scos din nou din casă în jurul orei 22.30. Autobuzele deja nu mai circulau dinspre Splaiul Independenţei spre Universitate. Am constatat apoi că majoritatea erau oprite la Cişmigiu. Mult timp aşteptasem la Grozăveşti un 601. Mi se alăturase o altă studentă de la Medicină Veterinară, revoltată şi aţâţată şi ea din aceleaşi motive să iasă în stradă. Ne-am hotărât împreună să luăm metroul şi am început să ne exprimăm fiecare păsurile cu privire la sistemul universitar, lipsa unor sedii stabile pentru facultăţile din Bucureşti, despre cum unele cursuri se ţin în clădiri ponosite, unele având bulină roşie, iar sălile sunt suprasaturate; despre cum taxele plătite de către studenţi, unele destul de ridicate, nu îşi au finalitatea sau cel puţin scopul lor e greu de estimat în contextul unor condiţii mizere, pe care studenţii le acceptă prea lesne.

Revolta şi entuziasmul creşteau pe măsură ce ne îndreptam spre Universitate, începusem să discutăm politică - concluzia inevitabilă: toţi o apă şi un pământ şi nu sunt singurii. De la noi ar trebui să vină schimbarea, schimbarea de la firul ierbii. De cealaltă parte a baricadei, noi trăim în lumi paralele, ne risipim energiile în direcţii diferite, rămânem divizaţi şi uşor de manevrat. Din ce în ce mai mulţi tineri păreau să se întoarcă acasă, ne căutam din priviri, uneori ne zâmbeam, astfel că entuziasmul nostru nu a fost diminuat. Îi iertam pe cei ce plecau acasă, ne spuneam că noi venim acum pentru schimbul de noapte, ca mişcarea să continue. Ajunşi în Piaţă, încă se mai scanda : "Dreptate", "Solidaritate", "Colectiv", "Corupţia ucide", "Să vă fie frică, poporul se ridică", însă interveneau şi disonanţele microbiste - odioasele "Ole, ole..".

Grupuri compacte se formau, unele păreau că discută - "se polemizează, pare să se cristalizeze ceva" - îmi spuneam. Dronele ne scrutau amploarea, iar alte grupuri se formau în cerc şi transmiteau foarte multă energie ce aş fi sperat să electrizeze toată mulţimea.

Plimbându-te prin mulţime, aveai senzaţia uneori că manifestaţia se tranformă în bâlci, într-un fel de festival unde se bea bere, unde galeriile îşi consumă frustrarea sau bucuria după vreun meci. Îmi doream foarte mult ca naivitatea şi puritatea principiilor ce m-au scos în stradă să fie împărtăşită de toţi, conştiinţa morţii unor tineri credeam că mustră pe oricine, o mustrare ce ar fi îndemnat la un alt mod de a revendica ceva în stradă. Un grup de irlandezi îşi arborau şi ei steagul. De la portavoce se dădeau uneori directive. Toată lumea s-a aşezat jos, o voce solemnă a şoptit în spatele meu: "Aşa au făcut la Revoluţie". O linişte ciudată a cuprins toată piaţa. Noi grupuri de tineri se apropiau dinspre strada Edgar Quinet, iar un domn din centrul Pieţei a început să zbiere grosolan către noii veniţi somându-i să imite gestul mulţimii şi să îngenunchieze. O altă tânără s-a ridicat revoltată: "Dar de ce să stăm jos? M-am săturat să ni se spună mereu ce să facem. Spune de ce să stăm jos şi stăm!"Au început să rostească "Tatăl Nostru", urmând ca, la final, toată lumea să se ridice şi să scandeze într-un suflet " Colectiv". Toată revolta din Piaţa părea să sfârşească în inevitabila fraza: "Bă, eu sunt cam dezamăgit. Hai la o bere!", sau "Ne vedem la următoarea Revoluţie", iar această cinică hăhăială căpăta, în mintea mea, o notă macabră, imaginându-mi strigătele de ajutor din seara de vineri, 30 octombrie. (MĂDĂLINA SPULBER)

•

Entuziasmul protestatarului

Mai mulţi conaţionali (30.000 după unele estimări) au ieşit ieri pe străzile Capitalei să protesteze, după cum susţin unii, împotriva sistemului. La acest protest m-am alăturat după ora 23:00, când o bună parte din oameni deja plecaseră spre casă sau alte locaţii din Bucureşti, precum clubul Colectiv.

Mergând spre locul tradiţional, din punct de vedere istoric, pentru adunări în caz de revolte şi bucurii (Piaţa Universităţii), aveam impresia că temperatura aerului creşte cu câteva grade şi îmi imaginam că motivul era şi căldura emanată de mulţime.

Când am ajuns în Piaţa Universităţii, numărul celor prezenţi nu trecea de 300. Supravegheaţi de jandarmi şi poliţişti, oamenii, în mare parte tineri, scandau diferite lozinci devenite mai cunoscute de-a lungul timpului, dar care nu chemau la o acţiune clară. Urcaţi şi pe clădirea Universităţii, unii fluturau steaguri şi aruncau cu pumnul în aer părând foarte determinaţi să transmită ceva sau să-şi exprime nemulţumirea. Pe alocuri, părea o atmosferă desprinsă din Woodstock 1969, dar la temperaturi de sub 5 grade. Lumea părea şi ea mai grijulie cu semenii, un exemplu foarte bun fiind jandarmul care mustra un grup cam de vârsta mea, deoarece voia să treacă strada neregulamentar, deşi nu se vedea nicio maşină. Nu este prima oară când ies în stradă să protestez, dar nu am stat să văd ce urmează să se întâmple în Piaţă şi nu am simţit chemarea să strig alături de ei în acel moment. Eu văd că, din păcate, astfel de manifestări sunt impulsionate temporar de o euforie naturală în aceste zile, iar dorinţa de a aduce schimbări fundamentale în societate, fără un scop bine definit, se risipeşte destul de repede. Mişcarea în sine are un impact vizual şi emoţional foarte mare, dar am tras concluzia că trebuie să ne intre cuţitul în os, ca să începem să strigăm de durere. (ALEXANDRU COSTEA)

•

"Protestele continua! Noi nu ne-am oprit!"

Într-o lume coruptă, în care cu toţii suferim, am început să ieşim în stradă ca la Revoluţia din '89. În 2015, se pare că a apărut o luminiţă, un semn că ceva se întâmplă - un semn că facem o schimbare.

Peste 45.000 de oameni, cifre estimate, s-au adunat pentru un singur scop, să schimbe România.

Miercuri seară, tinerii au condus, ei au dat tonul, au fost aplaudaţi, urmăriţi şi admiraţi. Au fost susţinuţi de cei mai în vârstă, care au afirmat că ei sunt viitorul şi schimbarea.

"Străzile au fost blocate. Cerem să fim ascultaţi!", "5 tineri au venit să lanseze un album şi au lansat o Revoluţie", "Corupţia ucide", "Noua putere în stat, cetăţeanul implicat", "Vrem 300 nu 600", "Vrem spitale, nu catedrale", "Să vă fie frică de noi", "Colectiv", "Ziua în care vom ceda este ziua în care vom muri!", "Dragii noştri copii, iertaţi-ne ! Noi am greşit 26 de ani, numai voi puteţi învinge corupţia. Suntem mândri de voi ! Mama şi tata."- sunt câteva din mesajele afişate pe pancartele purtate de cei stranşi la "revoluţie". Noi! Noi ăştia pe care mulţi îi blamează, noi ăştia care suferim şi cerem drepturi, noi ăştia care ne rugăm de atâta amar de vreme să se schimbe ceva, noi, acum, iată că facem schimbarea. Din colţ în colţ, era câte o mână de lumânări aprinse pentru cei care au pierit în tragicul accident, de câte o doamnă mai în vârstă, făcându-mă să mă gândesc că, probabil, era o mamă care şi-a pierdut copilul din cauza neglijenţei. Am cerut mai multe spitale şi nu biserici, am cerut demisii, am cerut să se oprească corupţia, am cerut libertate.

Până acum, aceste ieşiri au fost non-violente, s-au cerut doar nişte drepturi de care oamenii au nevoie şi pe care nu le mai pot aştepta fără speranţă. Nu sunt sigură că cei adunaţi acolo ştiau exact ce să ceară şi nici ei nu cred că ştiu prea bine ce au de făcut, dar i-am văzut hotărâţi, uniţi şi convinşi că vor să schimbe ceva, că vor o Românie mai curată, mai cinstită şi civilizată. Ce se întâmplă acum mă face să fiu mândră de ţara mea şi să sper că noi toţi, uniţi, putem face schimbarea pe care o aşteptăm. (MĂDĂLINA REZEANU)

•

Megafonul, instrument de manipulare a mulţimilor !?!

Pe fondul tragicului eveniment de la Colectiv, oameni din toate păturile sociale au ieşit în stradă să scandeze împotriva sistemului politic actual, împotriva legilor prost făcute, împotriva corupţiei, împotriva incompetenţei care guvernează această ţară încă neslăbită de lanţurile comunismului. Nu doar tinerii s-au răsculat, de această dată, din cauza lipsei progresului, revoltaţi de pasul pe loc bătut de politicieni expiraţi, incompetenţi şi corupţi. Persoane de toate vârstele, fără orientare politică au venit, miercuri seară, în Piaţa Universităţii.

Semn că dorinţa de schimbare este adânc înrădăcinată în minţile protestatarilor, aceştia au apelat la bannere improvizate şi foi de hârtie imprimate cu mesaje, care exprimau nevoia schimbării paradigmei politice şi sociale. Mâniaţi, totodată, de tragicul eveniment şi de suferinţa prin care trec apropiaţii victimelor, au simţit puterea în mâinile lor. Însă nu pentru mult timp. Nu am dovezi palpabile că persoanele care deţineau megafoane şi care s-au grupat în centrul mulţimii de la Universitate erau lideri de galerie, dar sigur aveau multe în comun cu tiparul unui individ care participă la adunări precum cele din peluzele stadioanelor de la noi. Şi mai pot spune că atmosfera s-a transformat uşor, uşor într-una de stadion, cu scandări care aveau în comun mai degrabă susţinerea unei echipe sportive, decât susţinerea unei echipei venite să scape ţara de "huliganii" şi "derbedeii", care provoacă haos în mediul social autohton. Înarmat cu megafoane, acest grup format (deloc spontan) încă de la începutul protestului de aseară, a redus la tăcere pe cei care cereau înlăturarea întregii clase politice, cu tot cu Parlament, nu doar a Guvernului deja căzut în urma revoltei de marţi seară. S-ar fi ajuns, mult mai probabil, la dărmarea prin metoda domino a întregului sistem politic actual. Desigur, ar spune unii că nu are cine să-i înlocuiască sau că nu ne-ar rămâne decăt să votăm politicienii de peste Dunăre.

Oricum, dacă ar fi aşa, ştim cu toţii că un refresh sau mai ales un restart poate rezolva multe, multe dintre problemele societăţii româneşti.

Toate partidele politice, în frunte cu PSD, PNL, PDL, UNPR (toată clasa politică), merită un tratament ostil, pe care puteau să-l primească aseară dacă oamenii erau lăsaţi să se conducă singuri, să strige, spontan, mesajele oricum comune. Oamenii erau sceptici, pe bună dreptate. Nu ştiau pe cine să urmeze. Vor urma doar lideri credibili care din păcate, întârzie să apară. Pe cine urmăm? Putem transforma megafonul într-un simbol al dreptăţii şi binelui? Sau, înmânat cui nu trebuie, rămânem veşnic în "triunghiul bermudelor"? (OCTAV CHIVU)