Ţara noastră, exportator net de materii prime

Comerţul internaţional cu materii prime şi materiale reprezintă singurul segment în care ţara noas­tră înregistrează un excedent al balanţei comerciale internaţionale. În timp ce, la nivelul întregului comerţ internaţional cu bunuri, ţara noastră a avut, anul trecut, un deficit de aproximativ 40 miliarde lei, dintre care mai mult de jumătate este generat de către principalele categorii de produse manufacturate, exporturile de materii prime au surclasat importurile cu aproape şase miliarde lei, potrivit datelor Institutului Naţional de Statistică (INS).

În anul 2008, ultimul de avânt economic al ţării noastre, balanţa comercială a ţării noastre înregistra un deficit de peste 82 miliarde lei. În anul următor, valoarea s-a înjumătăţit, ca urmare a prăbuşirii importurilor (exporturile au scăzut marginal). În 2010 şi 2011, deficitul s-a menţinut în jurul nivelului de 40 miliarde lei, pe fondul creşterii, în proporţii aproape egale, atât a exporturilor, cât şi a importurilor. Tendinţa pare că va fi urmată şi în acest an, deficitul la opt luni fiind de 27,9 miliarde lei.

Comerţul cu principalele grupe de produse industriale realizat de către ţara noastră, respectiv maşini şi echipamente de transport, produse chimice şi produse conexe, şi alte produse manufacturate, care reprezintă aproximativ 80% din totalul comerţului internaţional cu bunuri pe care îl realizăm, a avut o evoluţie similară în ultimii ani. Dacă, în 2008, deficitul comercial depăşea 60 de miliarde lei, un an mai târziu acesta nu atingea nivelul de 30 miliarde lei, potrivit calculelor ziarului BURSA. Tendinţa descendentă s-a menţinut în anii următori, încetinind, însă, în mod substanţial. La sfârşitul lunii august, soldul balanţei comerciale pe acest segment indica un deficit de aproape 15 miliarde lei.

Importurile de materii prime au suferit, la rândul lor, o contracţie în anul 2009 comparativ cu anul 2008, coborând de la 6,4 miliarde lei, la 4,6 miliarde lei. Această scădere a fost semnificativ mai mică decât cea a exporturilor, astfel că excedentul comercial a crescut, în 2009, de peste 2,5 ori. În următorii doi ani, exporturile au crescut, în medie, cu 3 miliarde lei pe an, iar importurile doar cu două, astfel că, la sfârşitul anului trecut, excedentul comerţului internaţional cu materii prime al ţării noas­tre era de aproape şase ori mai mare decât în 2008. În acest an, exporturile de materii prime s-au redus, din cauza reducerii cererii în Uniunea Europeană (UE), principalul partener comercial al ţării noas­tre. Excedentul la opt luni pe acest segment se apropie de 1,9 miliarde lei.

Principalele materii prime şi materiale pe care ţara noastră le exportă sunt minereurile metalifere şi deşeurile minerale, a căror valoarea a fost, anul trecut, de 1,14 miliarde euro, seminţele şi fructele oleaginoase (830 milioane euro), lemnul şi pluta (800 milioane euro), grăsimile şi uleiurile vegetale (200 milioane euro) şi fibrele textile (100 milioane euro), potrivit INS.

Importurile noas­tre de materii prime constau, în principal, în minereuri metalifere şi deşeuri de metale (420 milioane euro), cauciuc brut (300 milioane euro), fibre textile (280 milioane euro), seminţe şi fructe oleaginoase (227 milioane euro), precum şi alte materii brute de origine animală sau vegetală (200 milioane euro).

• În ce măsură pot exporturile de materii prime să stimuleze dezvoltarea economică?

Deşi generează excedent, comerţul cu materii prime ocupă o pondere redusă în comerţul internaţional cu bunuri al ţării noastre. Exporturile sunt mai mici de 8% din total, în timp ce importurile nu depăşesc patru procente. În condiţiile unor preţuri ridicate la nivel mondial pentru materii prime, mai multe voci din mediul politic şi din cel economic au declarat că ţara noastră ar trebui să se concentreze mai puternic pe exploatarea resurselor naturale de care dis­pune.

Exporturile de materii prime pot să genereze rate de creştere economică apreciabile, fapt dovedit de rezultatele obţinute de către ţările africane în ultimii doi ani (creşteri anuale de peste 7%). Însă, un accent prea puternic pe un astfel de model poate să ridice o serie de probleme. Literatura de specialitate arată că, adesea, state bogate în resurse minerale au avut o evoluţie mai modestă decât ţări cu resurse modeste sau, chiar, absente. Această "capcană a resurselor", cum este denumită în unele lucrări, este cauzată, printre altele, de faptul că diverse grupuri de interese existente într-o ţară pot ajunge să se lupte între ele pentru a deţine controlul asupra resurselor în cauză. Chiar şi în cazuri în care acest lucru nu se întâmplă, există riscul ca autorităţile să îşi concentreze atenţia, aproape exclusiv, asupra industriei extractive, neglijând alte sectoare care nu generează venituri la fel de mari, dar de care depinde o parte importantă a populaţiei pentru a îşi asigura nivelul de trai.

De asemenea, o creştere economică bazată pe exportul de materii prime este o creştere fragilă, care depinde de cererea externă şi de fluctuaţia preţurilor resurselor naturale respective. În cazul în care cotaţiile internaţionale s-ar prăbuşi, ţările în cauză ar fi puternic afectate şi expuse unui risc de destabilizare.

O astfel de creştere economică produce efecte pozitive limitate pentru societate. Industria extractivă este, mai degrabă, intensivă în capital decât în muncă, impactul său asupra reducerii ratei şomajului fiind relativ redus din această cauză. În plus, locurile de muncă pe care industria extractivă le creează necesită, într-o proporţie semnificativă, un nivel redus de specializare, din cauză că exporturile de resurse în stare brută sau cu un grad modest de prelucrare au un impact modest asupra creării de valoare adăugată în economiile res­pective.

Ţările care au reuşit să obţină o creştere economică susţinută pentru o perioadă mai îndelungată de timp sunt, în general, cele care şi-au dezvoltat industria prelucrătoare. Ţările considerate a fi cele mai dinamice din punct de vedere economic, în prezent, cele din regiunea Asiei de Sud-Est, sunt importatoare nete de materii prime, de care au nevoie pentru a îşi susţine avansul indus­trial.

Ponderea covârşitoare a indus­triei prelucrătoare în exporturile ţării noastre pare să sugereze că şi noi avem premisele pentru a realiza o dezvoltare accelerată a economiei. Însă, faptul că marea majoritate a produselor pe care le importăm au trecut, la rândul lor, printr-un proces de prelucrare arătă că în ţara noastră are loc realizarea de produse finite utilizându-se produse intermediare. De altfel, reprezentanţi ai mediului de afaceri au arătat, în rânduri repetate, că ţara noastră este dependentă de importuri pentru a putea exporta.

• Accesul la materii prime, esenţial pentru dezvoltarea industriei prelucrătoare

Economiile cele mai dinamice şi-au dezvoltat un sistem bazat pe importul de materii prime, care sunt utilizate în realizare produselor finite. Un aspect esenţial pentru susţinerea unui astfel de sistem constă în asigurarea accesului la resursele naturale necesare. Astfel se explică acţiunile unor state precum China, care încearcă să atingă acest obiectiv prin oferte de realizare de proiecte de infrastructură în schimbul unor condiţii favorabile pentru obţinerea materiilor prime.

Această metodă nu este, însă, la fel de accesibilă ţărilor în care rolul statului în economie este semnificativ mai redus. În aceste condiţii, multe companii aleg fie să încheie acorduri pe termen lung cu firme din domeniul mineritului, fie să achiziţioneze mine. O companie autohtonă care a optat pentru cea de a doua strategie este "Alro", care deţine o mină de bauxită în Sierra Leone. Compania "Sierra Minerals", care a fost cumpărată în anul 2010, are o producţie anuală de 1,25 milioane tone bauxită şi resurse care pot să susţină acest ritm timp de douăzeci de ani. Bauxita este transportată la "Alum" Tulcea, singura rafinărie de alumină din ţara noastră, deţinută de către "Alro", care utilizează integral alumina (aproximativ 500.000 tone anual), pentru producţia de aluminiu. Un astfel de lanţ de producţie integrat oferă "Alro" un grad ridicat sporit de siguranţă în privinţa accesului la materii prime, precum şi condiţii de preţ mai favorabile, decât în cazul unor acorduri cu furnizori independenţi.