TÎRGUIELI CU DRACU-N CASA POPII

Deşi are destule pe cap, mai zilele trecute, şeful statului numit Vatican a găsit totuşi timp să spună ceva presei despre războiul din Ucraina. Om de seamă al culturii creştine, profesionist al Scripturilor, a găsit firesc un reazim în zicerile lui Hristos despre fericirile omeneşti, mai precis, cea care spune: "făcătorii de pace, fiii lui Dumnezeu se vor chema". Ciudăţenia şi complicaţiile acestei intervenţii care, altfel, ar fi trecut prea puţin observată, vin de acolo de unde îndemnul de a face pace nu este adresat Rusiei şi conducătorilor săi, vinovaţi nu doar în faţa legilor omeneşti, ci şi în faţa celor ale lui Dumnezeu pentru distrugerea păcii, pentru încălcarea armată a hotarelor şi pîrjolirea pămînturilor altei ţări, pentru comiterea păcatului asupririi şi uciderii brutale a sute de mii de nevinovate fiinţe ale lui Dumnezeu, ruşi şi ucraineni, ci Ucrainei şi conducătorilor săi. Colac peste pupăză, Suveranul Pontif a găsit cu cale să evoce gestul ridicării steagului alb ca pe unul de curaj şi demn de urmat, atunci cînd vrei pacea. Unul care, este adevărat, poate însemna şi capitularea necondiţionată, dar şi doar cererea de armistiţiu, solicitarea de amuţire a armelor, pentru a face loc negocierii. Construcţia logico-semantică s-a dovedit cel puţin neinspirată, în actualul context politic, şi a declanşat critici severe şi reacţii de dezaprobare atît în Ucraina, cît şi în tabăra susţinătorilor săi, nu în ultimul rînd Germania, Franţa şi Polonia. Ceea ce ne interesează, însă, nu este nici stîngăcia papală, nici reacţiile acide ale celor care i-au citit mesajul într-o singură cheie, cea mai nefericită. Problema pusă de intervenţia Papei Francisc merită cercetată şi poate fi rezumată astfel: există, plecînd de la realitatea de pe teren, de la conflictul politic şi militar în plină desfăşurare, de la luptele încrîncenate care se dau în Ucraina, există aşadar un drum de aici la pace? Ceea ce spune Suveranul Pontif şi reprezintă, vorba zicalei, pruncul din copaie care nu trebuie aruncat odată cu zoaiele, este că drumul spre pace trece obligatoriu prin "staţia" numită armistiţiu. Situaţia de îngheţare a operaţiunilor militare, ca preambul la deschiderea şantierului negocierilor. Departe de a fi o capitulare, gestul acesta cere curaj, putere de rupere a inerţiei, de ieşire, fie şi temporară, din logica confruntării pentru a face un loc, cît de mic şi neînsemnat la început, demersului negocierii. Iar aici, Papa are dreptatea de partea sa. Ne putem aştepta, oare, ca Putin să ridice steagul alb? Pentru a capitula, în nici un caz. Pentru a iniţia negocieri de pace? Prea puţin, spre deloc! Sau, mă rog, doar dacă e silit de cine ştie ce împrejurări greu de prevăzut azi sau, dacă este lovit de vreo divină epifanie şi se dezice brusc de întrega "naraţiune" politică pe care şi-a sprijinit pînă acum deciziile privind invadarea Ucrainei, ruperea ei teritorială, susţinerea şi dezvoltarea conflictului militar. Altfel, tatonarea unui armistiţiu şi deschiderea negocierilor par să rămînă în sarcina celeilalte părţi, Ucraina. Zelensky şi ai lui, ca şi o bună parte dintre oamenii politici ai Europei, implicaţi masiv în susţinerea rezistenţei ucrainene în faţa agresiunii Rusiei putiniene, au privit pînă acum această eventualitate doar din perspectiva "capitulării". Nu e prea puţin? Nu este cumva, chiar, greşit? Dincolo de poziţia de principiu privind iniţiativa şi favorizarea deschiderii unui armistiţiu, iar secvent a unor negocieri de pace, întrebarea cheie rămîne: care poate fi substanţa negocierii? Cînd acest teritoriu a mai fost tatonat, cele două părţi au formulat cereri antagonice, maximaliste, fără nici un numitor comun, fie el cît de mic. Întemeiată pe dreptul internaţional, Ucraina a cerut retragerea necondiţionată şi totală a trupelor ruseşti din teritoriile Ucrainei şi refacerea de drept a stării dinainte de declanşarea agresiunii, recunoaşterea fără echivoc de către Rusia a integrităţii statale a Ucrainei, aşa cum a fost stabilită aceasta la aderarea statului respectiv la ONU. De cealaltă parte, Rusia a cerut Ucrainei să recunoască de drept "achiziţiile teritoriale" deja realizate de Rusia pe cale militară şi să admită că este pregătită şi pentru alte importante concesiuni politice şi teritoriale în procesul de negociere. Cum ar fi angajamentul consacrat prin Constituţie al rămînerii Ucrainei în afara NATO. Cu alte cuvinte, se cere, din plecare, conducerii de la Kiev să admită că actualul stat Ucraina nu mai poate şi nu va mai exista în viitor. Cine îi va lua locul şi ce format va avea succesorul de drept ar rămîne de negociat. Pe aceste baze, evident, nu se poate negocia nimic. Nici măcar un armistiţiu! De unde şi întrebarea care tinde să devină o simplă figură retorică: ce poţi negocia cu Dracul, fie şi în Casa Popii?