Titanic... Fals Tratat de salvare colectivă

Aisbergul numit criză ne-a lovit, undeva sub linia de plutire, iar niturile fabricate de "băieţii deştepţi", la repezeală şi cu rabat mare de la calitatea oţelului, ca să iasă profitul mai gros, au cedat pe toată lungimea primelor două compartimente. Nava ia apă şi se îndreptă inexorabil spre sfîrşitul care părea imposibil. Singura problemă care a mai rămas de ges­tionat este dezastrul. Teoretic, există tot ceea ce trebuie pentru a face faţă situaţiei: mijloa­ce de salvare la bord, puse la dispoziţie chiar de FMI, un echipaj bine instruit, o comandă competentă, dedicată salvării navei şi a pasagerilor. Realitatea istorică, pe Titanic, a fost puţin diferită. Mijloacele de salvare erau suficiente doar pentru cei de pe puntea superioară, echipajul s-a ocupat mai mult de blocarea accesului celor de jos, către punţile de sus, ca să nu se creeze panică....desigur, iar restul s-a produs de la sine; două treimi din pasageri şi-au găsit sfîrşitul într-o împrejurare din care ar fi putut scăpa cu toţii, iar cel mai mare transatlantic zace fără viaţă pe fundul oceanului. Pe Titanic, căpitanul şi o bună parte din echipaj au pierit odată cu nava; la noi, nu cred că scenariul va fi acelaşi!

Discursul despre Planul anti-criză, al guvernării, şi acţiunile care sunt, cel puţin teoretic, inspirate de un asemnea plan, sugerează tulburătoare similarităţi cu istoricul celei mai mari nave construite vreodată, în istoria transatlanticelor cu aburi. Cu toate acestea, aparenţele înşală, iar lucrurile stau puţin diferit.

Criza, despre care ni se tot poves­teşte, nu este cîtuşi de puţin o masă omogenă şi compactă care exercită presiune asupra unei incinte apărate pînă la ultima picătură de energie de guvernarea ce comandă vaporul numit România. În realitate, criza des­pre care vorbesc responsabilii guvernării este alta decît cea de pe urma căreia suferim noi, cei ce le plătim "extravaganţele", chiar şi în aceste vremuri grele.

Criza lor este într-adevăr omogenă. Se defineşte pe o singură coordonată: lipsa de fonduri în conturile destinate cheltuielilor bugetare. Pentru această criză nu există decît două tipuri de soluţii: ori să găseşti noi mijloace de a scoate bani din buzunarul oamenilor pentru a-i trece în visteria statului, de unde urmează să-i cheltuiască după bunul plac cleptocraţia de stat şi de partid, ori să reduci cheltuielile cu întreţinerea, funcţionarea şi bunăstarea molohului numit stat. În disperare de cauză, guvernarea ar apăsa cu două picioare pe fiecare dintre cele două pedale. Dar, nu prea poate. Creşterea poverii fiscale ar ucide şi cele cîteva găini păduchioase care mai fac ouă, nu de aur, dar ouă!, iar creşterea impozitelor pe muncă şi rezultatele ei ar putea aduce rapid în stradă mase largi de cetăţeni. O imagine care nu dă deloc bine într-un sezon electoral-prezidenţial! Dacă nu-i una, e cealaltă, şi-a zis Guvernul. Aşa că încearcă să facă singurul lucru care-i displace profund, să taie din propriile cheltuieli. A început desigur cu "forţa de muncă", adică cu personalul din administraţie. Indignarea cu care Premierul descoperă, abia acum, că este şeful unor structuri care sunt stat în stat şi cheltuiesc cam "cît vor muşchii lor" cu salarii, plimbări, concedii şi alte activităţi recreative, ar putea fi hilară, dacă nu ar fi atît de grotescă. Soluţia este desigur şi nedreaptă şi nerealistă, chiar dacă şeful finanţelor publice pare fericit că cifrele cu economiile potenţiale "se pupă" cu cele ce i-au fost prescrise pentru reducerea bugetară, de "partenerii" comisiei FMI, vreo două miliarde. Este nedreaptă pentru că reducerea cheltuielilor inutile ale administraţiei statului s-ar fi putut face pe seama altor capitole, înainte de a se ajunge la personal, iar pe de altă parte pentru că aceşti oameni, care nu vor mai primi leafă de la stat, nici nu vor mai fi impozitaţi, ceea ce va crea o nouă şi importantă gaură în calculele domnului Pogea. Nerealistă pentru că, în realitate, banii "economisiţi" cu aceste reduceri de personal sunt în mare parte fictivi, ministrul de finaţe acoperind de fapt o gaură, cu o altă gaură!

Pentru cei de pe punţile de jos, de la clasa a doua şi a treia, criza înseamnă cu totul altceva. Este un bici cu nouăzeci şi nouă de fire, legate-n plumbi, ce loveşte nemilos pe spinare. Criza este dispariţia, ca apa în nisipul deşertului, a locurilor de muncă, este erodarea accesului la asistenţa medicală, la medicamente, evaporarea economiilor şi moartea creditului, transformarea pensiei într-o loterie la care cîştigă mereu alţii şi din care nu mai ai cum trăi decent la bătrîneţe. Criza este cea a oraşelor care se degradează urbanistic şi uman, pe măsură ce cresc cîştigurile funcţionarilor corupţi ai administraţiei publice şi ale investitorilor în construcţii, este criza sănătăţii publice, este criza apei, este criza gunoaielor, este criza educaţiei, este criza violenţei dezlănţuită în spaţiul public, este criza culturii şi a bunului simţ, este criza valorilor şi a credinţei, este criza mediatică şi cea demografică, este criza instituţiilor şi a guvernării, a politicii şi a personalităţilor, înlocuite de figuranţi, este criza scrisului şi a cititului, este criza copiilor abandonaţi şi a comunităţilor care se destramă, este criza accidentelor şi a alimentelor, a străzilor, uliţelor şi cătunelor care n-au văzut încă electricitatea şi luminatul public, este criza culturii şi a inculturii care îi ia locul, este criza grădiniţelor şi a şcolilor fără condiţii minime de igienă şi fără profesori, este criza universităţilor şi a studenţilor, a cercetării şi a inteligenţei aplicate creativ, este criza Academiei şi Căminului de Cultură, a comunicării şi incomunicării, a exilului şi a refuzului de a se exila, a maternităţilor şi a cimitirelor etc.

De crizele acestea, cine se ocupă? Cu siguranţă, nu cei de pe puntea de comandă! Ei au criza lor, nu mai au timp şi de fleacurile noastre!