Toamna noilor patriarhi

Odată cu criza, toamna noilor patriarhi, a marilor preoţi ai pieţei, a început. Dar lunga lor domnie autoritară a lăsat urme adânci în capacitatea de reacţie a unei lumi care visa la eternitatea sfârşitului istoriei. Deşi criza economică a afectat în mod decisiv stilul de viaţă al societăţilor occidentale, ea nu a modificat încă comportamentul şi atitudinea multor oameni politici. Iar dacă la noi publicul e derutat şi mediul de afaceri bulversat de dinamica unei crize pe care nu au anticipat-o şi nici nu o pot încă explica, politicienii, de la preşedinte la aleşii locali, se feresc de orice analiză critică a cauzelor celei mai grave recesiuni din ultimele opt decenii, din cauza fetişizării pieţei şi a refuzului obstinat al construcţiei unor ideologii alternative. Refuzul ideologiei, susţinut de pragmaticii politicieni români, se răzbună. Iar absenteismul e cea mai slabă dintre reacţiile sociale şi politice cu care vor fi confruntaţi dacă nu se vor trezi din somnul dogmatic.

Deşi nu există argumente raţionale, politicienii şi unii oameni de afaceri care au profitat de politică consideră încă statul ca fiind cauza dezastrului economic şi identifică sursa răului în proliferarea birocraţiei. Dar, dacă dezvoltarea sectorului public a crescut cheltuielile publice, nu de aici s-a tras criza. Cum nici de la facturile nejustificate ale parlamentarilor britanici sau de la fondurile alocate funcţionării parlamentului în România. Schimbând discuţia, nu se rezolvă criza, ci se adânceşte. Oricum, problema administraţiei româneşti nu stă atât în dimensiunea sa, cât în competenţă. Poate şi de aceea Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale, a ţinut să precizeze - poate cam târziu, abia pe 1 iulie - că este "de partea celor ce cred că statul trebuie să intervină".

Iar argumentele în favoarea intervenţiei statului sunt numeroase. Cu toate că, în absenţa regulilor şi a autorităţii statului, piaţa nu s-a putut echilibra, vechile clişee neoliberale ale autoreglării pieţei sunt în continuare prezentate ca adevăruri absolute. Nu contează că tocmai în jurul atât de atacatului stat s-au organizat acţiunile de salvare a unei economii globalizate în cădere liberă. Şi nici a faptului că nu cheltuielile cu administraţia publică au generat criza, ci un model economic care a încurajat lipsa de prudenţă a băncilor. Formulele mistice, repetate cu obstinaţie, în speranţa unei confirmări miraculoase, nu pot asigura însă ieşirea din criză.

Ori despre ieşirea din criză a încercat să vorbească cel despre care va fi vorba în continuare. Preşedintele francez Nicolas Sarkozy, căci despre el este vorba, a dovedit nu doar că poate face trecerea de la statutul de politician la cel de om politic, dar că - fie şi doar din calcul - poate accepta că a făcut o eroare de orientare ideologică în momentul în care a aderat la neoliberalism. Chiar dacă până să confirme ca om de stat, lui Sarkozy îi mai rămân multe de făcut, măcar nu s-a complăcut în imobilism. Încă din toamna anului trecut, odată primul şoc al crizei depăşit, preşedintele francez a criticat capitalismul financiar şi a cerut reglementarea acestuia. La întâlnirea G 20 de la Londra a reuşit, împreună cu cancelarul Angela Merkel, să impună un set de reguli asupra cărora se va apleca şi întâlnirea G 8 de la Aquila, de la începutul lunii iulie. Iar în primul mesaj adresat parlamentului de către un preşedinte francez după 1875 - semn al situaţiei excepţionale prin care trece Franţa, dar şi al excesului mediatic care caracterizează acest mandat prezidenţial - Nicolas Sarkozy a pus problema lumii de după criză. Devenit din fan al neoliberalismului şi dereglementării un critic acerb al acestora, Sarkozy nu îşi poate însă permite să fie doar combativ, ci trebuie (chiar calendarul electoral cu alegerile prezidenţiale din 2012 îl condiţionează) să ofere şi alternative. "Abil, dar un pic cam vid", a caracterizat fostul prim-ministru socialist francez Laurent Fabius discursul preşedintelui în faţa parlamentului. Dar, într-un moment de criză, după o serie de măsuri intervenţioniste, Sarkozy a prezentat măcar un plan şi a definit o direcţie. În România, cu toate alegerile prezidenţiale, politicienii nu au ieşit încă din epoca patriarhilor. Şi nici nu sunt tentaţi de statutul de oameni politici sau oameni de stat. Aşa că nu se discută despre niciun plan şi nu se conturează nicio direcţie. Ne mai puteam însă permite asta?