Tontoroiul pe morminte

"Liderii" lumii s-au adunat la Paris să...! Să ce? Să comemoreze... n-a prea fost cazul, cel puţin după cum s-au purtat, dupa mina veselă, de picnic, afişată mai tot timpul pentru presa adunată să le "imortalizeze" clipa. Clipa lor, cea goală de sens, credibilitate şi istorie. Să se încline pios în faţa sutelor de mii de cruci ale celor sfîrtecaţi, pulverizaţi de suflul şi de schijele milioanelor de mega-obuze aruncate mai des ca sămînţa în fiecare metru de pămînt al miilor de kilometri de front? Să-i pomenească, cumva, pe cei căzuţi în întunericul noroaielor tranşeelor, ori al cîmpurilor deschise pline de sîngele amestecat al soldaţilor din cele două tabere?...Nici atît. Ploua, era vînt, cum să se ducă ditai Preşedintele Statelor Unite aşa... în cîmp deschis... Dacă, doamne fereşte... îl loveşte vreun guturai! Şi, nu s-a dus!!! Să îşi ceară iertare milioanelor de copii, femei şi bătrîni, rămaşi în urma celor morţi, alte vieţi distruse prin dispariţia în doar patru ani a unei generaţii şi jumătate de bărbaţi, înghiţiţi cu trup şi suflet cu tot, de uriaşul balaur, cum genial i-a spus acelui război Hortensia Papadat Bengescu? ...Nici vorbă! Încă şi mai puţin să condamne acţiunile criminal-iresponsabile ale oamenilor politici şi ale înalţilor comandanţi militari de acum o sută de ani, niciodată pînă astăzi traşi oficial la răspundere de cineva pentru genocidul organizat cu sînge rece, la umbra unui munte de cinism, secretat dimpreună cu aroganţa puterii de care erau îmbibaţi, plătite toate cu sînge de alţii... de cele mai bine de 30 de milioane de victime inocente ale primului mega-măcel uman la scară globală. Dimpotrivă, ei, criminalii, sunt cei cu adevărat omagiaţi de adunătura de politicieni iresponsabili care ţin în mîini destinele altor milioane de "supuşi", astăzi, la fel ca şi predecesorii lor, acum o sută de ani. Poate că, în afară de spectacolul grotesc oferit de "înaltele oficialităţi", ar fi cazul să ne punem, măcar acum, după o sută de ani, întrebările esenţiale. Nu doar despre evenimentele acelor vremuri, despre cauzele adevărate şi consecinţele lor de peste generaţii, ci şi despre noi şi lumea în care trăim, acum, o sută de ani mai tîrziu. Cît şi în ce direcţie s-au schimbat lucrurile? În bine sau în rău? Încotro am plecat şi unde am ajuns?

Să o luăm tot de la politică, de acolo de unde a început şi "marele război". Din păcate şi cu îngrijorare, trebuie să notăm că politicienii de astăzi nu sunt deloc mai reţinuţi cînd este vorba să pronunţe cuvîntul "război", ori să ia în calcul utilizarea mijloacelor militare pentru realizarea unor scopuri care au sens doar în logica restrînsă a puterii şi a luptei pentru încă şi mai multă putere, de care doar ei sunt interesaţi. Acum, o sută de ani mai tîrziu, politicienii marilor puteri vorbesc aproape zilnic despre război şi nu doar vorbesc, pregătesc armate, planuri şi mijloace tehnologice necesare pentru el, pentru mereu nesătulul balaur, războiul. Nici măcar ameninţarea distrugerii totale şi nediscriminatorii, prin utilizarea armelor nucleare, nu îi mai reţine, cum se întîmpla în perioada războiului rece, cel puţin de la anul 2000 încoace. Pregătirea pentru război a marilor puteri a depăşit deja cu mult, pregătirea lor şi a lumii pentru pace. A.... am uitat... la Paris, "liderii" politici ai Europei şi ai Americii au participat la un marş al păcii!!!! Nu vi se pare suficient?... Nici mie şi fie vorba între noi, nimănui dintre cei care formează 99,9999...9% din populaţia globului. Cîţi au mai rămas, adică exact cei care au mărşăluit grotesc, pentru uzul camerelor de luat vederi şi de dragul respectării protocolului întocmit de ţara gazdă într-un marş mimat, al unei păci inexistente, pentru ei probabil gestul a fost suficient de convingător!

La rădăcina primului război mondial stă, din punct de vedere politic, competiţia dintre Germania, Marea Britanie, Franţa şi Rusia pentru supremaţie, ori prevalenţă, într-o altă eră imperială a Europei. Spre deosebire de predecesoarea ei, epoca imperială a războaielor napoleoniene, aceasta nu viza doar Europa şi teritoriile ei istorice, ci şi alte zone largi ale globului, deschizînd calea a ceea ce astăzi numim globalizare. Globalizarea s-a făcut, de atunci, nu doar prin victoria şi logica "armelor", cît mai ales prin cea a puterii tehnologiei şi a banului. Puterea militară nu a fost însă nici abolită, nici definitiv dislocată din ecuaţia globalizării, dimpotrivă, continuă să joace un rol important, dacă nu chiar determinant. Politicile imperiale nu au murit, de aceea, ci doar s-au mutat în această altă epocă, altfel ţesută tehnologic şi economic. Nici vorbă să dispară, ca realitate, ori ameninţare, războaiele imperiale îngrămădesc nori negri prin tensiunile dintre Statele Unite şi China, China şi Rusia, Rusia şi Statele Unite, Rusia şi Europa, respectiv China şi Rusia. Ascensiunea la statutul de putere globală, fie că este vorba despre China, India, despre inexistentele încă de iure State Unite ale Europe, a Braziliei sau a Iranului, ca să luăm doar cîteva exemple, este legată clar şi fără echivoc de modelul imperial. Macron ne-a adus aminte, dacă mai era nevoie, cu această ocazie, la Paris, că fără o armată adevărată şi mare, Europa nu poate pretinde să participe la noul joc de putere imperial al lumii, condus de Statele Unite, China şi Rusia. În sămînţa acestui joc zace şi stă oricînd să se nască, viitorul "mare război".

În sfîrşit, pentru a bloca, sau măcar întîrzia resurescţia modelelor imperiale, pacea de la Paris, la presiunea politică a Statelor Unite, a consacrat principiul naţiunilor şi al statelor naţionale în alcătuirea geo-politică a Europei. Ea operează încă şi astăzi, dar nu mai este nici pe departe văzută ca "ideal" al construcţiei păcii şi al viitorului în Europa. Pe de o parte, proiectul "unificator" al "Marii Europe", al "Uniunii Europene" sau al "Statelor Unite ale Europei", cum vreţi să îi spuneţi, împinge tot mai mult la disoluţia condiţiilor specifice statelor naţionale, iar pe de altă parte, politicile revanşarde, cele care ar vrea "să corecteze marile nedreptăţi" ale soluţiei wilsoniene, de la 1918, au devenit de o agresivitate necunoscută în ultimii opt decenii, defilînd sub stindardul falsei griji pentru "soarta naţionalităţilor" şi pentru promovarea neîngrădită a drepturilor lor, inclusiv inexistentul drept de a modifica frontiere, aşa cum s-a întîmplat în cazul Kosovo, ca să luăm doar un exemplu relativ recent şi la îndemînă.

În mod simptomatic, la Paris, nici una dintre aceste teme-probleme nu a fost atinsă, nici măcar pe departe. De aceea, "dansul" puternicilor zilei de astăzi, al politicienilor de care depinde următoare volută a istoriei celei mari a Europei şi a lumii nu aduce cîtuşi de puţin cu o ceremonie a înţelepţirii şi "progresului" politic, ci mai degrabă cu un macabru tontoroi pe mormintele celor care au murit năpraznic în măruntaiele de fier şi foc ale giganticului abator uman al primului război mondial, acum o sută de ani.