Tragi-comedia erorilor

La concurenţă cu moaştele Sfîntului Dimitrie, Raportul de monitorizare al Comisiei Europene, privind România, a ţinut prima pagină a ştirilor, a umplut comentariile, reacţiile şi declaraţiile oficialilor guvernamentali, ale politicienilor, ziariştilor şi guriştilor de presă, din ultimele cîteva zile. Unii s-au felicitat, alţii au pus batista pe ţambal, unii ne-au dat speranţe, alţii ne-au îndemnat încruntaţi la sobrietate. Toată lumea s-a întrecut în sfaturi şi lecturi subtil-interpretative ale unui text mai plat decît Cîmpia Română şi mai contradictoriu decît raportul dintre propoziţiile universal afirmative şi cele particular negative, din pătratul logic.

Erorile majore aparţin chiar raportului, iar de aici decurg, aproape natural, erorile celor care abia au citit coperta, cuprinsul şi primele trei pagini ale textului, înţelegînd desigur totul şi încă ceva pe deasupra, ceva pe care s-au grăbit să ni-l comunice public, cît mai pe larg.

Aşa cum sînt prezentate lucrurile publicului nostru, s-ar înţelege că faimosul Raport este un fel de fotografie-radiografie în mai multe culori, dacă nu chiar în relief, a realităţilor politice şi economice din România. Eroare, el este o îmbinare de tăieturi de ziar şi fraze vagi cu pretenţie evaluativă, din care fiecare este liber să înţelegă ce vrea, cum vrea şi cît vrea. Partea cu tăieturile din ziar, nu e o glumă. Ea ocupă aproape două treimi din text şi joacă rolul de "descriere obiectivă", povestind în cuvinte şi tabele ce acţiuni, decizii, legi şi alte măsuri au luat diferitele autorităţi de la Bucureşti, de la data trecutului raport şi pînă la data redactării finale a celui prezent. Textul povesteşte pe larg oficialilor europeni, care ar fi eventual curioşi să îl citească, inclusiv faptul că au avut loc alegeri în România şi că au fost cîştigate de Traian Băsescu! Este probabil modul subtil al Comisiei de a-i înştiinţa pe ceilalţi membri ai UE că existăm! Un fel de certificat de autentificare, fără de care, probabil, nimeni de la UE nu ne-ar fi crezut că am avut alegeri, iar de atunci am dat tot felul de legi!

O altă mare confuzie este creată de amestecul alandala al criteriilor şi problemelor politice, economice şi sociale, în aşa-zisa evaluare care se face României. Sub titlul Criterii Politice, raportul Comisiei aruncă la grămadă teme care ţin de administraţia publică, justiţie, măsuri anti-corupţie, trafic cu fiinţe umane, rele tratamente suportate de persoane aflate în custodia autorităţilor sau în închisori, libertatea de expresie, protecţia copilului, sistemul de îngrijire a persoanelor cu handicap sau dizabilităţi mentale, restituirea proprietăţii, protecţia şi integrarea minorităţilor! La capătul acestei tocăniţe, se găseşte camera comorilor: evaluarea generală. Propoziţia de rezistenţă este aceea conform căreia "România, ca şi în anii precedenţi, continuă să îndeplinească criteriile politice pentru a fi membru al UE", doar că nimeni nu mai ştie care sînt acelea! Propoziţia imediat următoare o înmoaie considerabil pe prima, spunînd că nivelul de conformitate cu cerinţele UE (cele politice, atenţie!!) este doar "satisfăcător". După care urmează recomandări cît se poate de solide, dar vai, tot pe atît de găunoase, de tipul: "sînt necesare noi eforturi pentru reformarea administraţiei publice" - ceea ce de la Cuza încoace ştim şi noi, tot încercăm şi nu prea reuşim, datorită ingerinţei masive a politicului în administraţie, inclusiv cu sprijinul legilor care organizează adminstraţia; "lupta împotriva corupţiei trebuie să primească o înaltă prioritate" - mulţumim de sfat şi îndrumare! Un părintesc şi generos sfat, să avem grijă de minorităţi, şi cu asta basta! Nu mai urmează nici un rînd, nici un cuvinţel!

Modelul patentat în capitolul politic este aplicat cu succes şi în cel privind criteriile economice. Ceţosul criteriu al existenţei unei "economii funcţionale de piaţă", despre care atîta s-a discutat în lumea politică de la noi, cu ocazia precedentului raport, devine încă şi mai ceţos. Textul spune doar că "s-au făcut noi progrese în dezvoltarea cadrului legal şi a instituţiilor necesare unei economii funcţionale de piaţă". Alooo, Comisia: Are sau nu are România o economie de piaţă funcţională? Dacă e să interpretăm ad literam textul, avem doar instituţii şi cadru legal, dar dacă din ele chiar s-a născut o economie de piaţă funcţională, rămîne un mister de nepătruns!

Cuvîntul de care sînt îndrăgostiţi autorii anonimi ai Raportului este acela de "progres". Păi nu e de mirare, căci se referă la ţara care l-a dat spiritului universal pe Caragiale şi nemuritoarea replică-dialog a lui Caţavencu: "Da, da, da, de trei ori da!.. Voi progresul şi nimic alt decît progresul: pe cale politică...Bravo...socială...Bravo.... Economică...Bravo...Administra-ţi vă...Bra-vo...şi....şi... Bravo! Bravo!...şi..şi...finan-ţiară." Fără să-l fi citit pe Caragiale, sîntem siguri, anominii autori nu se mai satură să identifice sau să ne recomande "progresul", în totul şi în toate, de la întărirea disciplinei financiare, încasarea taxelor la buget, restructurarea sectorului energetic şi minier, pînă la folosirea procedurilor legale de lichidare şi faliment a întreprinderilor. Vorba lui Caţavencu: "..în fine, orice naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi. Numai noi să n-avem faliţii noştri! Cum zic: această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate dura!"

Partea detaliată a aşa-zisului Raport ia la rînd, pe alte 50 de pagini, capitolele de negociere, dar nu diferă cu nimic, ca substanţă, claritate şi nivel intelectual, de cea generală.

În consecinţă, cititorii textului, români sau străini, nu au nici o şansă să înţeleagă ceva despre o ţară care se zbate între sărăcie şi lipsa oricărui proiect de dezvoltare, aflată la pămînt cu infrastructurile sociale şi economice, în care peste 50% din populaţie trăieşte direct, nemijlocit şi exclusiv din roadele sărace ale pămîntului lucrat cu tehnologii de secol XVIII, în care "o clasă superpusă", în curs de constituire, foloseşte toate instrumentele politicii şi ale administraţiei publice pentru a-şi consolida averile şi statusul social, pe seama destructurării haotice a ceea ce lăsase moştenire economia socialistă şi a privilegiilor oferite de controlul direct sau indirect al punctelor decizionale cheie ale statului, despre o societate ruptă definitiv între lumea mică şi hulpavă a celor ce au şi lumea celor cărora nu le-a mai rămas nici măcar speranţa. O Românie din care, dacă au norocul să fie tineri, cei mai buni pleacă, fără să se mai ostenească măcar să se uite înapoi cu mînie!

Perla interpretărilor şi suma concluziilor celebrului raport a produs-o, însă, ministrul justiţiei, doamna Macovei, cea care ne-a spus, fără să clipească, în lumina strălucitoare a camerelor de luat vederi că: responsabilitatea integrării stă de-acum pe umerii procurorilor şi ai judecătorilor! De unde s-ar putea înţelege că dacă cei aproape 19 milioane de cetăţeni ai ţării s-ar încolona şi s-ar prezenta de bună voie la poarta închisorilor, pentru încarcerare voluntară, problemele integrării României în Uniunea Europeană s-ar rezolva instantaneu!