TUDOR CARANFIL, DESPRE FILMUL ROMÂNESC S-a epuizat "Noul val"?

Comunismul ne-a lăsat, spune Tudor Caranfil, baza materială a unei industrii de peliculă impresionată şi câteva filme, nu multe, menţionează "Pădurea spânzuraţilor", "Croaziera", "Dacii" (debut în superproducţie, competitive la nivel european), "Ilustrate cu flori de câmp" sau "Moromeţii".

"În rest, rămâneam o cinematografie provincială, mimetică. O vreme îi imitaserăm pe sovietici, apoi am trecut la imitaţii ale modelor occidentale.

Caranfil spune că cenzura este o permanenţă în cinematografia noas-tră, indiferent de regimul politic:

"Înainte funcţiona autocenzura, astăzi legea o fac finanţatorii".

În opinia criticului de film, cineaştii români din generaţia trecută au săvârşit eroarea să lase publicul de izbelişte, la mâna Hollywood-ului: "Cu excepţia lui Lucian Pintilie, s-au apucat să facă pretinse < filme de autor >, pentru festivaluri şi premii, neconvingătoare atât în competiţii, cât şi în confruntările cu publicul româ-nesc, drept urmare, au ieşit din piaţă şi piaţa a căzut şi a devenit săracă.

Cinematografia noastră a intrat într-un cerc vicios: piaţa internă este îngustă pentru filmul românesc, prin urmare, piaţa nu finanţează producţia autohtonă de film, prin urmare cineaştii se adresează pieţei străine, ceea ce o îngustează în continuare pe a noastră".

Criticul afirmă că nu ne-am găsit identitatea decât târziu, în ceea ce a fost numit "Noul val românesc":

"Cristian Mungiu, Cristi Puiu şi Corneliu Porumboiu sunt, fiecare, regizori extrem de diferiţi, dar se prezintă într-o diversitate greu de separat - au venit compact, un calup de mari talente, şi asta a fost marea lor şansă.

Întrebat ce înţelege prin "talent", Caranfil a acceptat să detalieze:

"Talent, adică o viziune personală şi inspirată asupra lumii".

Criticul presupune, însă, că zvâcnirea aceasta a cinematografiei noastre să fie vremelnică: "Ea a durat cinci-şase ani, dar e posibil să se stingă, poate chiar acum; < Ce e val, ca valul trece > zice, cu tâlc, poetul".

Şi istoricul se explică:

"Când produci pentru festivaluri şi ai bucuria să primeşti un premiu prestigios - să zicem, la Cannes -, devii extrem de prudent cu filmul următor, din teamă să nu-ţi compromiţi primul succes. Dacă al doilea film este bun, atunci te consacri; dacă, însă, este prost, atunci invidioşii te fac praf. Cu excepţia lui Cristi Puiu, regizorii din < Noul val românesc > au fost premiaţi la festivaluri mari după care întârzie şi întârzie să mai facă filme. Presupun că le este frică. Şi mie mi-ar fi!"

Întrebat dacă este de părere că festivalurile de film au un efect nefast, inhibitor asupra regizorilor, criticul a răspuns fără ezitare: "Categoric!", iar la observaţia că, totuşi, interviul are loc în imprejurarea unui festival căruia i-a apreciat utilitatea, a reamintit:

"Festivalurile oferă filmului nostru posibilitatea să iasă în lume, să promoveze în reţeaua sălilor comerciale, compensând slaba frecvenţă de pe ecranele noastre."

Tudor Caranfil pare sceptic în privinţa cinematografiei noastre:

"Nu cred că vom mai primi altceva remarcabil dinspre < Noul val >. Dar ceea ce va rămâne va fi ridicarea ştachetei producţiei medii, filme ca "Eu când vreau să fluier, fluier" sau"Morgen" care au reprezentat cu cinste şi aici, în festivalul de la Mediaş, noua cinematografie românească".

Considerând, probabil, că nu-i frumos să nu laşi loc şi speranţei, Caranfil adaugă şi posibilitatea apariţiei unui alt grup compact de atleţi ai cinematografiei noas-tre, tineri creatori talentaţi.

Adică, tineri cu viziuni personale şi inspirate asupra lumii.

Nimic mistic.

• NOTA BENE

Numele complet al venerabilului critic este "Martin Tudor Caranfil", prezentând o curioasă predestinare de caracter şi ocupaţie.

Etimologic, "Martin" deriva din "Marte" - zeul războiului în denumire latină.

"Tudor" decurge din grecescul "Theodoros", care înseamnă "dăruit de zei" ("cu har").

Numele "Caranfil" pare să fie alcătuit din grecescul "Kara" (înseamnă "cap"), care a devenit, în franceza veche, "chiere" (înseamnă "expresie", cu referire la mimica feţei) şi grecescul "filos" (înseamnă "iubitor"); combinaţia celor două părţi într-un singur nume poate desemna un "iubitor de expresie".

Sumarizând, rezultă un "iubitor de expresie, cu har, războinic".

Caranfil, Tudor, Martin.

Merită menţionat că, la Festival, a hrănit căţeluşii de sub fereastra camerei de hotel, dar nu s-a sfiit să se exprime extrem de dur la adresa unora dintre producţiile cinematografice.