Ucraina pe frontul economic

Două războaie paralele se poartă în Ucraina, unul militar, despre care corespondenţii străini de presă relatează constant, şi un altul economic, mai puţin vizibil şi în care părţile beligerante nu se disting cu uşurinţă.

La nivel macroeconomic, Ucraina stă pe o linie de plutire fragilă, datorită asistenţei financiare acordate de FMI (17 miliarde USD în următorii patru ani), Uniunea Europeană (1,8 miliarde euro) şi alţi donatori internaţionali (Japonia, de exemplu). Situaţia particulară în care se află această ţară face ca destinaţia principală a banilor împrumutaţi să fie previzibilă: în mod direct, pentru asistarea socială a populaţiei ucrainene şi indirect, pentru menţinerea rebelilor pro-ruşi cel puţin pe poziţiile din prezent. Salariile şi pensiile au fost reduse, dar tot trebuie plătite, mai ales că sectorul public are o pondere mare în PIB-ul Ucrainei. Trupele dislocate pe linia frontului se aşteaptă măcar să fie hrănite, iar soldele să ajungă la familii.

Din aceste fonduri primite din exterior, guvernului de la Kiev îi rămân puţini bani pentru investiţii, ceea ce înseamnă perpetuarea vulnerabilităţilor pe care le are economia ucraineană în actuala ei structură şi distribuţie geografică, precum consumul masiv de gaze ruseşti sau concentrarea producţiei industriale în partea estică a ţării, inclusiv în zone asupra cărora a pierdut controlul sau care aparţin, de facto, oligarhilor. În acelaşi timp, conflictul militar a avut ca efect scăderea drastică a investiţiilor străine directe: în tot anul trecut, au fost înregistrate numai 25 de proiecte de tip "greenfield" (de la 69, în 2013), ceea ce este infim pentru o ţară de dimensiunea teritorială şi demografică a Ucrainei.

Preşedintele Petro Poroshenko are ca obiectiv declarat modernizarea ţării şi apropierea ei rapidă de Occident. De aproape, este ajutat de Consiliul Internaţional pentru Reforme, grupul său de consilieri onorifici format din oameni politici şi economişti europeni. De la distanţă, e asistat de FMI şi Uniunea Europeană. Potrivit acestor sfătuitori străini, eradicarea oligarhilor din Ucraina este o precondiţie pentru dezvoltarea sănătoasă a economiei ţării. În condiţii normale, recomandarea lor ar fi perfect logică, dar Petro Poroshenko este şi el un oligarh, ajuns preşedinte, iar din străinătate nu vine acum niciun investitor în Ucraina, nici măcar exploratori curajoşi precum, oamenii de afaceri turci care aterizau la Tripoli în prima lună după caderea regimului Gaddafi.

Pe frontul economic, Ucraina are nevoie disperată de capital pentru investiţii, iar cel mai la îndemână este de provenienţă internă, cel pe care îl deţin sau îl administrează oligarhii. Aceştia şi-au construit redutabile baze locale de putere şi sunt capabili chiar să oprească ofensive ale separatiştilor pro-ruşi, după cum a demonstrat Rinat Ahmetov în bazinul industrial Donbas. Oligarhii ucraineni au suficienţi bani încât să joace, voluntar sau siliţi de "circumstanţe", rolul de investitori în economia Ucrainei.

Un exemplu extrem în acest sens este preluarea forţată pe care Petro Poroshenko a demarat-o în doi paşi asupra averii deţinute de oligarhul conaţional Igor Kolomoisky: acesta din urmă a fost demis în luna martie a anului curent din funcţia de guvernator al provinciei Dnipropetrovsk, iar două luni mai târziu Igor Palytsia, "omul său" pus guvernator al provinciei Odesa, a fost înlocuit în funcţie de fostul preşedinte georgian, Miheil Saakaşvili, coleg de facultate cu actualul preşedinte ucrainean şi prieten cu acesta în timpul studiilor universitare efectuate de ambii la Kiev. Cele mai recente ştiri vehiculate în Ucraina cu privire la Igor Kolomoisky relatau că acesta "se relaxează" în străinătate, deci se află în exil.

În Ucraina, patriotismul local este la paritate egală cu patriotismul naţional, iar legislaţia ucraineană deleagă guvernelor regionale suficiente pârghii legale pentru administrarea eficientă a activităţilor economice. Puterea de la Kiev are puţină autoritate asupra capitalului intern, care nu circulă conform nevoilor ţării, ci e fixat în fiefurile fiecărui oligarh. În condiţii de război şi de evidentă precaritate economică, o coagulare forţată a acestui capital prin acţiuni de canibalizare între oligarhi poate fi premisa pentru realizarea de noi investiţii.

În dialogul său cu interlocutorii străini, preşedintele Petro Poroshenko propovăduieşte democraţia ca pe o carte de vizită, dar în realitate are, acum, mandatul unui dictator din timpul Republicii Romane: este numit la vreme de război, i s-au încredinţat puteri extraordinare şi prima instanţa căreia îi va da socoteală este istoria Ucrainei. Dacă rezultatul final al acţiunilor sale din prezent va fi salvarea ţării, nimeni nu va plânge în Ucraina de ghinionul unuia sau al mai multor alţi oligarhi (vezi exemplul dat anterior de Vladimir Putin). Însă Petro Poroshenko trebuie să ştie să coaguleze capital, şi nu duşmani. Trebuie să evite erori iremediabile precum cele făcute de fostul premier irakian, Nouri Al-Maliki, care timp de opt ani a condus ţara pe criterii de sectarism confesional şi a refuzat să împartă puterea cu minoritatea sunnită, dând naştere unui mediu fertil pentru dezvoltarea ISIS şi făcând Irakul neguvernabil.

În perioada imediat următoare, Kievul are nevoie de o verticală a puterii care să centralizeze resursele interne de dezvoltare şi să le conjuge cu ajutorul extern. Vârful piramidei, preşedintele Petro Poroshenko, trebuie să împartă cu alţi oligarhi puterea financiară a ţării şi împreună cu aceştia să câştige pentru Ucraina războiul pe frontul economic.