Un afront diplomatic

Faptul că Rusia este interesată să controleze sau măcar să influenţeze semnificativ evoluţia internă şi internaţională a României post-comuniste, nu poate fi o surpriză. Din perspectiva politicii de putere, este chiar un fapt "natural". Rusia a moştenit de la defuncta URSS nu doar perspectiva globală a politicii sale externe, ci şi caracterul imperial al acesteia. După cum a moştenit cea mai mare parte a uneltelor necesare unui asemenea mod de a face politică. Rusia este o putere preocupată să depăşească, rapid dacă se poate, faza de "limitare a pierderilor", generate de moştenirea sovietică. "Era Putin" este, între altele, şi o promisiune de recuperarea a statutului internaţional de super-putere şi, implicit, a capacităţii de influenţă în zonele cheie pentru politica Rusiei. Europa este una dintre ele. În sud-est, România reprezintă un nod important, un punct de joncţiune al liniilor care leagă sudul cu centrul şi cu nordul Europei. O placă turnantă spre alte zone critice din jurul Mării Negre, cum este cea a Caucazului, respectiv Ucraina. Într-o lume globalizată, importanţa geostrategică a diferitelor puncte de pe hartă este foarte mobilă, schimbătoare. Situaţii punctuale, cum este cea din Kosovo, Bosnia-Harţegovina, Macedonia, Transnistria, pot concentra la un moment dat întregul interes al celor mai mari puteri ale lumii, de la Statele Unite, la Uniunea Europeană şi de la Rusia, la China. În aceste condiţii, menţinerea unei capacităţi de control asupra României nu este chiar un obiectiv neglijabil. Rusia ştie asta şi acţionează în consecinţă.

Preocupată şi ocupată cu gestionarea nenumăratelor complicaţii generate de procesul politic intern, de consecinţele destrămării URSS, de evoluţiile critice în diferite zone ale lumii, de raporturile strategice cu SUA, Europa, sau China, politica Rusiei, în ceea ce priveşte România, s-a exprimat printr-un singur obiectiv dominant: menţinerea, accentuarea şi exploatarea slăbiciunilor României. Situaţie care, pe de o parte, limita capacitatea de manevră a fostului satelit, iar pe de altă parte asigura Rusiei premise favorabile pentru o revenire ulterioară pe scena românească, cu eforturi şi cheltuieli de resurse, relativ, reduse. Faptul că din panoplia mijloacelor de influenţă a dispărut cel militar nu înseamnă că lucrurile s-au schimbat dramatic în privinţa capacităţii Rusiei de a-şi impune interesele în această parte a lumii. Astăzi, nu tancurile, ci mijloace economice mult mai agresive, vizînd pătrunderea capitalului controlat de stat în sectoare strategice, sau "exportul" de activităţi economice din zona gri şi neagră, pot îndeplini cu succes aceleaşi misiuni. Ca să nu mai vorbim de controlul politic direct sau de panoplia în continuă extindere a mijlocelor "neconvenţionale" de influenţare a persoanelor şi structurilor cheie în decizia politică, economică şi militară.

Un prim prag critic a fost depăşit de România o dată cu integrarea sa în Alianţa Nord Atlantică. Al doilea ar fi integrarea în Uniunea Europeană.

Nu este de mirare, deci, că s-au făcut şi se vor mai face eforturi, inclusiv din partea Rusiei, pentru a întîrzia sau chiar bloca acest proces istoric, la capătul căruia relaţiile României cu Rusia vor fi părăsit paradigma secolelor XIX şi XX, adică situaţia de satelit captat de marea putere de la răsărit, aflată în expansiune, sau disputat/sfărîmat de tensiunea dintre Est şi Vest.

Mai greu de înţeles este, însă, atitudinea unui "diplomat" al Rusiei care, trecînd fără nici o jenă peste uzanţele civilităţii şi peste normele statutului său de reprezentare, dezlănţuie în mass media un virulent atac la adresa ţării în care se află acreditat. Judecăţile sale privind scena politică românească, pline de superior dispreţ, etichetele prea puţin măgulitoare lipite peste tot ce mişcă-n ţara asta, de la politică şi administraţie, pînă la economie şi mass media, resentimentul nereţinut pentru faptul că România va avea baze americane pe teritoriul său, sau faţă de faptul că a îndrăznit să introducă un regim de vize obligatorii pentru cetăţenii ruşi, puţin diferit de cel impus cetăţenilor turci, întregul discurs făcut public prin intermediul presei scoate la lumina zilei o furie apoape de loc reţinută, care anunţă într-un fel "pedeapsa." Ca din întîmplare, exact în acelaşi timp, "specialişti" ai instituţiilor de studii internaţionale şi strategice din Rusia fac publice, tot prin intermediul presei, evaluări şi aprecieri care plasează România în centrul unei viitoare zone de conflict. Desigur, etnic! Foarte probabil, de tipul celui din Kosovo! Iar soluţia, inevitabilă, nu ar putea fi alta decît decuparea unei regiuni din cadrul actualului stat!

Dacă substanţa gîndirii şi acţiunii politice ruse privind România nu are de ce să ne mire, din perspectiva istoriei şi a realpolitik-ului, modul de comportare al diplomaţilor săi, da. Cu o şcoală a diplomaţiei de înaltă ţinută profesională, Rusia nu a dus niciodată lipsă de rafinament şi eficienţă în acţiunile sale. De unde şi concluzia: ori lucrurile s-au degradat şi în acest domeniu, ori la Kremlin se apreciază că România nu merită la Bucureşti nici măcar un diplomat calificat în meseria sa! Oricare ar fi situaţia, afrontul făcut nu ar trebui lăsat fără o replică decentă şi lipsită de echivoc: asemenea comportamente nu sunt acceptabile!