Un Cabinet mai mic

Povestea de astăzi începe prin 1944, în plin război, cu un anume maior Parkinson (nici o legătură cu boala cu acelaşi nume). Omul nostru lucra în administraţie, iar administraţia, după cum se ştie, lucrează cu hârtii. S-a întâmplat într-o bună zi ca departamentul respectiv să rămână, printr-o serie de coincidenţe nefericite, practic fără personal. Hârtiile au încetat să se mai mişte. Dezastru? Nicidecum. Iar maiorul Parkinson a înţeles că departamentul său se ocupa, în realitate, cu lucruri triviale. Birocraţia năştea birocraţie. Hârtiile erau emise ca răspuns la alte hârtii, nu la probleme reale.

Asta ştim cu toţii. Dar maiorul Parkinson a dorit să înţeleagă ceva mai mult. El a descoperit ceea ce s-a numit "Legea lui Parkinson": într-o organizaţie munca se dilată pânâ ce ocupă tot timpul aflat la dispoziţie. Mai important, intuiţia lui Parkinson e la originea unor studii remarcabile de matematică a orga­nizaţiilor şi comitetelor.

Una dintre concluziile maiorului Parkinson e cu deosebire interesantă. Studiind mărimea optimă a comitetelor, el a descoperit că un asemenea grup, pentru a fi funcţional, trebuie să aibă maximum 21 de membri. Dincolo de această limită, consensul devine dificil, dacă nu imposibil, iar procedurile devin prea complicate. Cât despre mărimea optimă, aceasta e stabilită de Parkinson fie la 5, fie la 7 membri.

Ne-am lămurit în privinţa teoriei. Acum, practica.

România are un Cabinet cu 21 de miniştri. Asta fără să-i mai punem la socoteală pe demnitarii "cu rang de ministru" şi fără să-i includem pe secretarii de stat care participă la şedinţele de Guvern. Nu i-am inclus aici nici pe funcţionarii cu înalte responsabilităţi care, deşi nu sunt formal membri ai Cabinetului, pot fi consideraţi parte a acestuia, precum Guvernatorul Băncii Naţionale. Cu 21 de membri, un asemenea Cabinet este, din punctul de vedere al mărimii, la limita ineficienţei.

Spre comparaţie: SUA au un Cabinet cu 15 miniştri plus Vice-Preşedintele. În Germania, echipa echivalentă Guvernului României are 17 membri. În Danemarca, 19. În Franţa, 19, iar în Grecia 17.

Un studiu recent (Klimek, Hanel & Thurner, 2008) a stabilit că există o corelaţie inversă între mărimea Cabinetului şi Indicele de Dezvoltare Umană. Altfel spus, acolo unde echipa guvernamentală e mare, mizeria ţării creşte. Nu e vorba, desigur, de o lege de fier, în sensul că un Cabinet redus ca dimensiuni nu înseamnă automat şi un paşaport spre prosperitate. E o corelaţie statistică. Interesant este că linia ce desparte ţările care au un loc bun pe scala indicelui dezvoltării de acelea care au un loc sub medie este trasată în dreptul cifrei 20.

Desigur, nu pretind că singura cauză a ineficienţei Cabinetului în România post-decembristă este mărimea sa. Incompetenţa, corupţia şi iresponsabilitatea sunt trăsături individuale ale miniştrilor în cauză.

Dar nu e mai puţin adevărat că există o logică a acţiunii de grup. Există anumite constrângeri şi oportunităţi care trebuie explicate cu referinţă la mărimea şi structura unui grup. Iată de ce mărimea Cabinetului contează.

Ar fi Guvernul mai eficient, mai puţin corupt şi mai responsabil dacă ar avea un număr mai redus de membri? Posibil. Iar dacă este posibil, eu cred că merită să încercăm. În fond, dacă o super-putere mondială e guvernată de un Cabinet cu un sfert mai mic decât al României, asta înseamnă că şi noi îi putem trimite pe unii domni şi pe unele doamne acasă.

Să ne întoarcem acum la colonelul Parkinson. Am văzut că el crede că un comitet cu 5 sau cu 7 membri ar fi optim (numerele pare sunt evitate pentru a nu ajunge în situaţii de blocaj la vot). Există Cabinete cu atât de puţini membri?

Texas, un stat cam cu aceeaşi populaţie cu a României, are 6 (am inclus aici şi Guvernatorul, alături de Vice-Guvernator). Conform aceleiaşi logici, Florida are 5. Pentru că presimt deja obiecţia-standard ("Dar unde s-a mai pomenit în Europa, dom"le?"), vă amintesc că Elveţia e condusă de un Consiliu Federal care are fix 7 membri.

Deci se poate. Iar un Cabinet mai compact, format doar din câţiva miniştri alături de Primul-ministru, ar fi de dorit din punctul de vedere al eficienţei. În formula actuală, aruncăm orzul pe gâşte.

Mi se va râspunde, poate, că ar fi bine ca puterea să fie dispersată cumva. De ce nu? Să o dispersăm la nivel de secretari de stat, nu la nivel de miniştri. Să acceptăm numai ministere serioase, cu sarcini esenţiale care trebuie cordonate la nivel naţional.

Mai mult: un Cabinet mic ar face posibil un Executiv colegial ales direct de electorat. Se spune că trăim într-o democraţie şi că politicienii sunt aleşi de electorat (spre deosebire de funcţionari, care sunt numiţi, preferabil în urma unor concursuri). Dar membrii Cabinetului nostru sunt, toţi, numiţi. Se va obiecta că poporul se poate înşela. Uneori, da. Dar şi Parlamentul a făcut-o. Şi încă de atâtea ori, încât e cert că sistemul actual e structural incapabil să filtreze eficient arivismul şi incompetenţa