Un Guvern de bani gata

După ce părea că a acceptat, în principiu, nominalizarea ca ministru de stat, Dan Voiculescu a revenit şi a plusat. Prin vocea preşedintelui său, PC îşi exercită potenţialul de negociere. Condiţionând participarea în Guvern de atribuţii executive clare, Dan Voiculescu îl pune pe Călin Popescu Tăriceanu într-o situaţie ingrată: acesta nu mai poate da înapoi, dar, în schimb, riscă să devină prizonier al PC. Întărirea solidarităţii guvernamentale presupune concesii executive-calculul PC este simplu: sau participă la guvern maximizându-şi influenţa, sau menţine ambiguitatea actuală. Cerând o poziţie de autentic vice-prim-ministru şi doar una politică, de ministru de stat, Dan Voiculescu dă şah la Premier. Chiar dacă cele două poziţii nu sunt incompatibile, cedarea unor prerogative executive din domenii cheie ale reformei, pune în discuţie programul de guvernare convenit în decembrie 2004. Marja de manevră a lui Tăriceanu este limitată. Între presiunile PD, relaţia instituţională dificilă cu Preşedintele, priorităţile aderării şi geometria variabilă a majorităţii parlamentare nu rămâne loc de inovaţii. Teoretic, trecerea unor ministere în subordinea unui ministru de stat se poate realiza. Ar fi o soluţie pentru concertarea politicilor publice. Însă extinderea cercului oamenilor de afaceri din zona executivă creează alte probleme. Consolidarea spaţiului public, subsumată construcţiei statului de drept, ar putea fi grav perturbată de ruperea echilibrului dintre interesele private şi cele publice. Un guvern cu milionari, într-o ţară în care fractura socială este o realitate, iar clasa mijlocie este încă un ideal, este cel puţin ciudat. Clasa politică pare să se predea cu arme şi bagaje clasei antreprenoriale. Legitimitatea ambelor este, însă, discutabilă.

Între cererea şi oferta guvernamentală apare un dezechilibru cu consecinţe asupra stabilităţii politice. Rolul miniştrilor de stat nu este de a asuma atribuţii executive, ci de a garanta loialitatea partidelor coaliţiei majoritare. Ei nu deţin atribuţii speciale, de obicei nu deţin un portofoliu, şi nici nu stau pe o poziţie ierarhică diferită de a celorlalţi miniştri. Până acum, pentru a-şi menţine libertatea de mişcare, două partide, PD şi PC, au preferat să nu îşi expună liderii în poziţia de miniştri de stat. După ce acceptase oferta primului ministru, PC o condiţionează. Drept urmare, criza de încredere ce macină solidaritatea guvernamentală se va accentua.

Condamnate să mai guverneze împreună ceva vreme, PNL şi PD păreau a fi singurele care concurează pentru putere. PC s-a inserat în jocul restructurării şi a reformulat regulile. Logica guvernării trebuie să ţină seama nu doar de forţa partidelor, ci şi de potenţialul lor de coaliţie. Nici Traian Băsescu, nici Călin Popescu Tăriceanu nu pot face abstracţie de dificila compunere a majorităţilor parlamentare şi nu pot neglija potenţialul de negociere al partidelor mici. Un efect pervers al discursului formal şi conjunctural despre restructurare se observă deja.

Relaţiile tensionate dintre partidele Alianţei şi Coaliţiei au oferit ocazia întăriri partidelor mici. Dependent din ce în ce mai mult de jocul grupurilor formale şi informale din Parlament, Guvernul este expus presiunilor din toate părţile. Doar creşterea autorităţii sale îl putea apăra de multiplicarea exponenţială, odată cu apropierea aderării, a tensiunilor sociale şi economice. Întărirea poziţiei grupurilor de afaceri nu poate însă crea o bază legitimă guvernării.