Un meci cu prea puţini jucători şi mult prea mulţi pierzători

Despre meciul "pe justiţie" este vorba. Ajuns aproape de faza deznodămîntului sau, dacă preferaţi, a rufelor murdare fluturate în văzul lumii. Că, de spălat, nu prea mai are cine să le spele, iar de scos, nici o chimicală inventată pînă în zilele noastre nu e suficient de tare, să le mai facă faţă. Să nu se lase nimeni păcălit de nume. Obiectivul principal al "marelui război" nu a fost Kövesi, ci DNA, după cum în repriza actuală el nu se numeşte Lazăr, ci Procurorul General. Instituţia e în obiectiv, nu omul. Desigur, au fost mulţi care "au avut un dinte" şi împotriva persoanelor respective, dar întreaga poveste nu se rezumă în nici un caz la cei aşezaţi la un moment dat în miezul vîrtejului. Procedeul "administrativ" al operaţiunii a fost algoritmizat cu grijă, iar după aceea tras la indigo. Evaluăm, că... de... vine o vreme pentru oricine să fie evaluat, după cum ne spune înţelepciunea de extracţie stoică a domnului ministru Tudorel, după care demitem. Cu mai mult sau mai puţin tamtam, cu sau fără contestaţii administrative ori la Curtea Constituţională, cu avizul, oricare ar fi acela, al CSM şi cu semnătura, oricît de mult tărăgănată, a Preşedintelui Româ-niei. Aceste puncte cheie ale marelui mecanism numit Justiţie trebuiau controlate, înregimentate sau, mă rog, scoase din regimentul celorlalţi şi încorporate în cel care ascultă de comanda noastră. Cel puţin aceasta este lectura pe care a făcut-o chiar minis-trul Tudorel, cînd a amintit, deloc în treacăt şi cu mult mai mult decît cu subînţeles, că numirea lui Lazăr s-a făcut de către Preşedintele Iohannis, fără verificarea condiţiilor legale... de care nu mai era nevoie, de vreme ce "mapa profesională" a candidatului conţinea ţidula care îl scotea pe cetăţeanul Iohannis de sub incidenţa unei cauze în care justiţia fusese sesizată. Dacă omul care este chiar Ministrul Justiţiei ne oferă această perspectivă asupra modului în care funcţionează instituţiile statului şi dacă aceasta este natura relaţiilor justiţiei cu politica în România, atunci, cu siguranţă suntem de mult rătăciţi în tărîmul în care nu mai există nici o speranţă. Nimic nu se mai poate remedia. Dacă mai rămî-ne ceva de făcut, atunci nu poate fi vorba decît despre demersul de reconstrucţie din temelie, începînd cu fundamentele constituţionale şi corpul principal de legi organice ale jus-tiţiei, pentru a încheia cu formarea profesională a celor care administrează legea în România şi codul moral, deontologia profesională în miezul cărora ar trebui să îşi exercite atribuţiile. Din ceea ce avem acum, nu se mai poate face nimic capabil să aşeze mecanismul în parametrii normalităţii. Soluţia de avarie, aşa zisul "pact pe justiţie" sau angajament de bună purtare semnat... de cine?... de unii dintre cei mai corupţi politicieni ai erei post-decembriste a României, inventată mai zilele trecute la Bruxelles şi preluată din zbor la Bucureşti, nu este o soluţie nici măcar cît o frecţie cu "Diana", la un picior de lemn. Nu are nici un temei de credibilitate şi, cu siguranţă, nu ar fi respectată de nimeni, nici măcar în clipa semnării, nu mai spun, un minut după aceea. O simplă joacă de-a semnăturile oficiale pe un document care nu are cum să oficializeze altceva decît moravurile şi năravurile adînc înstăpînite, cele care au ruinat încercarea României de a construi un sistem de drept şi un mecanism de justiţie capabile să asigure normalitatea unei societăţi aruncate de istorie într-un uriaş vîrtej al extra-normalităţii. Operaţia a eşuat, lamentabil, iar pacientul e mort, cu coliva la cap!

Chiar şi din acest punct, care pare al deznădejdii fără remediu, încă am mai avea o şansă, dacă oamenii care fac politică în România ar înţelege proporţiile dezastrului şi, mai ales, necesitatea socială stringentă a evadării din perimetrul lui. Ceea ce ne arată realitatea, însă, este cu totul altceva. Şi anume, nişte păpuşi care se socot păpuşari, interesate de războaiele şi obiectivele lor, personale, şi nicidecum de mersul justiţiei în România. În realitate, aşa-zisul meci pe justiţiei este, de fapt, războiul total pentru viitorul mandat de la Cotroceni... atît şi nimic mai mult. Iar el se dă nu între PSD şi PNL sau oricine altcineva care s-ar intitula "opoziţie" la actuala putere, ci între Dragnea-PSD şi actualul deţinător al mandatului, Klaus Iohannis. "Justiţia" este cea care îi încurcă pe toţi. Fără ea, Dragnea era de mult, astăzi, candidatul oficial al PSD-ului la viitoarele alegeri prezidenţiale şi cu mai mult de jumătate de picior pe scările de la Cotroceni. Fără întortocheatele cărări ale Justiţiei, Tăriceanu ar fi fost astăzi nu doar un pseudo-candidat incert la prezidenţiale, ci un prezidenţiabil deloc lipsit de şansă. În sfîrşit, fără toanele şi cotloanele coanei Justiţie, Iohannis ar fi dormit şi el ceva mai liniştit, cu gîndul la viitorul mandat, în ciuda scheletelor dosite prin dulapurile de la Sibiu şi Cotroceni. După cum se vede, un meci cu doar cîţiva jucători. Pierzătorii însă sunt mulţi, milioane, cetăţenii României împiedicaţi de tribulaţiile politicii să beneficieze de dreptul lor constituţional la o justiţie capabilă să facă justiţie şi dreptate oportun, rapid, cu măsură şi cu respectarea strictă a condiţiilor procedurale menite să apere pe oricine de abuzul de putere ori de erorile sistemului. Iar ei, pierzătorii, nu sunt pe teren, ci dincolo de el. Acolo au fost exilaţi de pseudo-democraţia reprezentativă, acaparată definitiv de interesele prădătorilor profesionişti ai politicii din România.