Un motiv să-i mulţumim lui Dumnezeu?...

Nu avem încă la dispoziţie nici un sondaj de opinie care să fi consemnat cu o cuvenită rigoare felul în care omul de pe stradă şi de pe uliţă a înregistrat, dacă a înregistrat, prezenţa trupelor americane în cîteva baze şi tabere de antrenament pe teritoriul României. Din punct de vedere al media, optica adoptată în cvasi-unanimitate a fost "Ura! Au venit americanii!" şi acordul semnat de secretarul de stat al SUA la Bucureşti a fost interpretat ca gestul care închide apoteotic paranteza de aşteptare deschisă în urmă cu 50 de ani. În fond, dacă n-au putut să vină atunci, bine măcar că au ajuns acum, că noi tot cu ochii pe cer am stat. Întrebarea: "De ce i-am aşteptat cu atîta ardoare pe americani?", e o interogaţie care merită, cu siguranţă, pusă, chiar dacă răspunsul corect nu numai că nu este unic, dar el se dispune pe două paliere inconfundabil paralele.

"Umbrela de siguranţă" este sintagma care cuprinde şi exprimă în modul cel mai sugestiv, şi cel mai exact, raţiunea pentru care România, ca stat independent, a avut toate motivele istorice şi politice să tînjească atîta amar de vreme după o prezenţă militară americană pe pămîntul ţării. Poftele şi toanele uriaşului vecin (pînă mai ieri) de la Răsărit a lăsat urme prea adînci şi prea dureroase în mentalul colectiv ca aspiraţia spre un aliat, un "protector" pe măsura ameninţărilor să nu fie nu numai de înţeles, dar şi necondiţionat de susţinut. Chiar dacă pericolul unei agresiuni armate împotriva României ţine astăzi, prin excelenţă, de zona speculaţiilor pure; chiar dacă apartenenţa la Pactul Nord-Atlantic este, deja, un motiv temeinic de a respinge imediat orice temere în faţa perspectivei de a rămîne singur în faţa unui potenţial vrăjmaş, conştiinţa faptului că alături de noi se află "soldatul american" este pe deplin reconfortantă şi lesne de înţeles. Că bucuria noastră nu trebuie să ne facă să uităm nici o clipă şi gama riscurilor noi la care sîntem expuşi este un aspect de domeniul evidenţei, care a fost suficient relevat şi asupra căruia nu credem că merită să mai insistăm. Ce ni se pare, însă, că trebuie abordat cu mai multă atenţie este felul aproape supra-natural în care un demers prin excelenţă politic se poate metamorfoza instantaneu într-un feeric pom de Crăciun, încărcat cu darurile la care nici cu mintea nu gîndeai şi care vor ajunge, în timpul cel mai scurt, în fiecare casă şi pe fiecare masă, întru bucuria meritată şi (din nou) mult-aşteptată de tot românul. Ei, bine, lucrurile nu stau deloc aşa şi este o datorie de elementară onestitate a oamenilor politici, în egală măsură de la Putere şi din Opoziţie, să spună lucrurilor pe nume, în deplinul lor adevăr. Ne îmbătăm cu apă chioară şi ne facem iluzii deşarte dacă nu înţelegem clar că trupele de la Kogălniceanu şi Babadag nu sînt avangarda în spatele căreia se vor buluci cohortele de investitori americani; că programele de antrenament de la Cincu şi Smîrdan nu vor spori numărul locurilor de muncă; că statul lor major nu îşi va pune trupele în dispozitiv de luptă împotriva corupţiei autohtone; că asanarea morală a clasei politice nu va fi asumată de nici o unitate de elită. Pe scurt, "criteriul" naţional de evaluare a unui demers sau a altuia, mai ales în politica noastră externă: "Şi nouă ce ne dau?", nu va fi satisfăcut de nici un dar. Pentru că americanii nu au venit în România să facă daruri, şi, în orice caz, nu în forma aşteptată de toţi cei care stau încremeniţi în bătătură doar-doar le-o pune cineva sacii în căruţă. Nimeni nu va face în locul nostru ce numai noi sîntem datori să facem şi nici o forţă externă, de orice natură ar fi ea, nu va putea pune lucrurile în ordinea în care ar trebui să fie, dacă noi nu vom ajunge să percepem cu întreaga noastră fiinţă că nu mai putem bălti la nesfîrşit într-o păguboasă perioadă de tranziţie. Un profesionist versat ca doamna Rice nu putea să nu amintească imaginea curcubeului înflorit ca un semnal celest deasupra capului preşedintelui Bush, la Bucureşti. Cred că nu forţăm prea mult lucrurile dacă spunem că similitudinea într-un acelaşi final al anului: decembrie, "89 şi 2005, ar putea avea şi ea simbolistica ei fabuloasă, dacă am accepta ideea că va marca începutul noii revoluţii la români: "Revoluţia Morală". Ar însemna, cu adevărat, un motiv pentru care să-i mulţumim lui Dumnezeu că au venit americanii...