Un preşedinte, nu o promisiune

Îl urmăresc pe Mircea Geoană cu toată atenţia cuvenită rolului în care a fost distribuit la ultimul congres al PSD şi am tot mai mult sentimentul că un obstacol important peste care nu reuşeşte să treacă ţine de incapacitatea de-a găsi răspunsul adecvat la o întrebare esenţială: "Pentru cine joc? Cine sînt cei cărora mă adresez şi pe care trebuie să-i conving să meargă cu mine?". Semnale clare privind o anumită inapetenţă de a trece rampa s-au văzut încă din timpul cursei electorale pentru Primăria Capitalei. Atunci ne puteam gîndi la tracul inerent celui care nu a avut timpul necesar să intre în pielea personajului şi care încerca să suplinească stăpînirea fermă a partiturii prin tot felul de improvizaţii, mai mult înduioşătoare decît convingătoare. În fond, nu se putea cere performanţă din partea cuiva care nu numai că nu fusese în stare să pătrundă toate chichiţele administraţiei locale, dar nu ajunsese nici măcar să afle care sînt hotarele Bucureştilor. Lucrurile s-au terminat aşa cum s-au terminat; nici un alt candidat, după "90 încoace, nu mai pierduse la un asemenea scor "de maidan", dar se auzeau şi voci care susţineau ideea că un om ca Mircea Geoană oricum nu e făcut pentru postura de "gospodar al urbei" şi că anvergura lui îl recomandă prin excelenţă pentru roluri de mare respiraţie, în care să valorifice spectaculos experienţa şi relaţiile lui internaţionale. Asta a fost, probabil, şi optica celor care, într-un moment de răscruce în viaţa PSD, au văzut în el soluţia cea mai potrivită pentru a prelua conducerea partidului şi a-l reforma cît mai repede, într-un mod cît mai convingător. Cît a reuşit să răspundă, deocamdată, aştep-tărilor? Faptul că, după aproape un an de zile de la investire, multă lume se întreabă încă cine conduce astăzi PSD e cea mai grăitoare dovadă că bilanţul real e departe de a fi cel scontat.

Orice i se poate reproşa noului preşedinte, numai lipsa dorinţei de a-şi onora mandatul nu. A muncit pe toate fronturile, a organizat sau a participat la orice eveniment în care i s-a oferit ocazia să-şi prezinte proiectele spectaculoase în care a angajat partidul şi, mai ales, a vorbit. Poate nici unul dintre liderii de azi ai partidelor nu a avut, în ultima vreme, atîtea intervenţii publice, nu a ţinut atîtea discursuri cîte a contabilizat Mircea Geoană. Din păcate. Pentru că felul în care el se prezintă în faţa activului partidului şi spectacolul, la care ţine atît de mult şi de care e atît de preocupat, pe care îl oferă electoratului partidului nu numai că nu convinge, nu înflăcărează, nu întreţine şi nu sporeşte sentimentul de unitate şi de solidaritate de care Geoană vorbeşte atît de des, dar, din contră, întăreşte tot mai supărător senzaţia de "corp străin", de om care nu numai că nu cunoaşte "pe viu" problemele complicate cu care se confruntă oamenii, dar nici măcar nu le poate înţelege. Consiliul Naţional, din finalul săptămînii trecute, a înregistrat nu numai o surprinzătoa-re înfrîngere a lui Geoană în faţa eternilor adversari Iliescu şi Năstase, aplaudaţi în picioare de sală, dar a evidenţiat şi apatia şi plictisul cu care, deja, oamenii din partid dau ascultare şi acceptă mesajul prezidenţial (să nu uităm eşecul total din ziua precedentă, în faţa preşedinţilor din teritoriu, cînd iniţiativa Geoană a fost respinsă, fără să mai ajungă măcar la vot). S-a speculat mult asupra modelului american pe care fostul ambasador la Washington ar încerca să-l implementeze în PSD şi în ograda electoratului acestuia. Nu cred că este vorba de un act de mimetism deliberat. Pentru că nu pot să cred că Mircea Geoană e atît de stupid încît să nu înţeleagă că gestica, retorica, scenografia (a scos din scenă clasicul prezidiu şi a aşezat liderii pe scaune, cu cîte o măsuţă în faţă, în încercarea de a le conferi o dimensiune mai palpabilă, mai pămînteană) practicate de "yankei" e rejetată imediat de imagologia fixată în mintea oamenilor, trăitori de zeci de ani într-un acelaşi tipar de şedinţe, mitinguri, adunări populare. Cred mai curînd că ceea ce practică astăzi preşedintele PSD nu este un model scenic de import, prost şi inadecvat asimilat, aşa cum îl notează cei mai mulţi dintre comentatori, ci mai curînd expresia sinceră a unei structuri proprii, modelată, desigur, de anii îndelungi petrecuţi într-o altă lume. Paradoxal, este valoarea ridicată a unui cîştig important, dar care nu are aproape deloc putere de circulaţie pe piaţa pe care beneficiarul încearcă să intre şi să-şi consolideze un statut. Păstrînd toate proporţiile şi nefăcînd nici o confuzie între biografiile celor doi, privindu-l astăzi pe Mircea Geoană îmi vine pregnant în minte zîmbetul (să nu spun mai mult) ironic cu care, la revenirea în ţară, era privit papionul purtat, altfel, cu atîta distincţie şi naturaleţe de regretatul Ion Raţiu.

Sigur, carenţele etalate de Mircea Geoană sînt departe de-a se rezuma la "prestaţia scenică". Dar într-o lume în care aparenţele sînt infinit mai mult gustate de public decît fondul, o revizuire grabnică a mijloacelor de expresie cred că se impune. Altfel, împotmolirea în postura de "preşedinte care promite", atît de exact diagnos-ticată de Ion Iliescu, îi va fi fatală. Pentru că timpul nu iartă, iar PSD are nevoie, mai mult ca oricînd, de un preşedinte şi nu de o himeră.