Uninominal să fie...da" s-o ştim şi noi

Preşedintele Traian Băsescu a pus din nou sula-n coasta Guvernului şi a Parlamentului, pe tema votului uninominal. Ori legea pînă luni, ori pac la "războiu", adică la referendum! Chichiţele constituţionale, ba că se poa­te, ba că nu se poate, odată cu alegerile europene, au fost spulberate de "revizorul" poposit zilele acestea pe meleagurile guberniei noastre, în persoana Preşedintelui Parlamentului European, Hans Pottering. Se poate, a zis domnia sa!

Mutarea Preşedintelui nu este neapărat surprinzătoare, avînd în vedere "silogismul" care a stat la baza ei: "Poporul vrea uninominal; voi, liderii partidelor şi parlamentarii, doar vă faceţi că vreţi uninominal; ergo, eu am să proclam uninominalul, cu mîna poporului!" Această abordare este constitutivă mandatului prezidenţial, se poate spune, chiar, că este al doilea pilon politic al său. Cum primul, realizarea partidului prezidenţial, aproape a fost ratat, Traian Băsescu are tot interesul ca măcar acesta să fie realizat.

Întrebarea este: De ce tergiversează Guvernul Tăriceanu legea, deşi, pînă acum, ar fi avut toate motivele şi ocaziile să-i ia Preşedintelui unul din punctele principale de sprijin ale poziţiei sale politice, conform căreia este singurul care ştie să asculte şi care respectă "vocea poporului"?

Primul răspuns, aparent superficial, ar putea fi acela că Guvernul Tăriceanu a avut atî­tea urgenţe pe cap, ducînd-o din criză-n criză, mai ales că Preşedintele nu i-a dat pace nicio minută, încît povestea cu uninominalul nu a mai încăput pe lista curentă a problemelor de soluţionat. Azi nu, mîine nu, zilele vin şi trec, fără să le pese de ceea ce ai făcut ori nu, chiar dacă te cheamă Tăriceanu şi eşti Premierul României.

Un alt răspuns posibil este că PNL-ul a fost mai degrabă preocupat, pînă acum, de competiţia cu celelalte partide care au avut propuneri de uninominal. Cum nu a putut să pozeze convingător în cîştigător, a preferat să pună batista pe ţambal. Pe principiul, dacă nu e a mea, nu e nici a voastră!

O altă ipoteză este aceea care spune că evaluările privind consecinţele uninominalului, indiferent de forma în care se va aplica, sunt în continuare neconcludente, nu elucidează convingător nici cine vor fi cîştigătorii, nici perdanţii, nici care este cea mai bună abordare în alegerea candidaţilor, opiniile "specialiştilor" sunt contradictorii, iar liderii partidelor politice ezită se se arunce cu capul înainte, fără să ştie măcar dacă este sau nu apă în puţul în care se vor transfera din lacul unde se scaldă acum.

Ipoteza mea favorită este cea "inerţială". Aceea care spune că cei care nu vor, cu niciun preţ, uninominalul, sunt actualii şi viitorii parlamentari. Oamenii care au pus semnul egalităţii între "profesionalizarea politicii" şi "inerţia prezenţei în fotoliile parlamentare". Ei ştiu că este mai uşor să pui în mîna liderului de partid pixul cu care să te treacă pe listă, cu contribuţia necesară, desigur, la "campania partidului", decît să păcăleşti o circumscripţie întreagă, în care eventual ai să te baţi pentru voturi cu manelistul preferat al localnicilor. Clasa politică din Româ­nia este formată, în principal, din aceşti oameni, care stau deja de două-trei mandate prin Parlament, care au prins cheag, pentru că fără ei nu se mai fac jocurile, nici pe plan local, nici în maşinăria de vot numită Parlament; au prins gust, ba chiar şi ştaif de "Reprezentanţi ai poporului", îşi fac legi pentru ei, de la salarizare şi beneficii, pînă la pensii speciale. Ei înţeleg perfect că ceea ce-i face importanţi este tocmai "inerţia": cu cît mai greu de mişcat din scaune, cu atît şefii de partide vor fi obligaţi mai tare să "negocieze" cu ei. Dacă şefii lor de partid ar încerca să le forţeze mîna, acum, pentru votul uninominal, riscă să se aleagă cu ceea ce s-a ales Mircea Geoa­nă după ce a primit toate asigurările parlamentarilor săi că vor vota moţiunea de cenzură! O mare plasă! La ora aceasta, nici unul dintre cei care se află la conducerea "marilor" noastre partide nu-şi poate permite o palmă pe obraz, din partea propriilor parlamentari, ca aceea primită de liderul nominal al PSD. Riscurile sunt mult prea mari! Pe de altă parte, votul uninominal le ia din mînă liderilor de partide, şi aşa destul de slabi în relaţiile lor cu "baronii locali", cea mai importantă pîrghie de influenţă: lista!! Este motivul pentru care toţi sunt reticenţi, ba chiar refuză să accepte schimbarea de algoritm electoral. Acum, nu e timpul! Data viitoare, poate!

Bătălia pentru uninominal este în fapt una de imagine, iar ironia politică a sorţii este că nici măcar Traian Băsescu nu poate fi sigur că ceea ce va ieşi din urne, pe uninominal, îi va servi mai bine interesele politice. Vestea cea bună este că, el, Preşedintele, nu mai are încotro! Trebuie să meargă pînă la capăt, cu speranţa că "mai rău decît acum, nu se poate!" Ves­tea cea rea e că se poate!