Uraganul Dunning-Kruger

Lăsaţi, vă rog, meteorologia în pace şi nu mai scotociţi degeaba prin atlase şi hărţi căutînd locurile lovite de năpasta uraganelor, ori pe cele care arată unde s-ar forma unul care să poarte acest nume. În acest secol, cel puţin, el bîntuie pe tot mapamondul. Cu deosebire şi cu consecinţele cele mai păgubitoare în teritoriul politicii. Desigur, nu peste tot cu aceeaşi putere şi cu aceleaşi cataclismice urmări. Cine nu ştie să se apere, nu-şi ia măsuri din timp, cine este mereu "surprins" şi nu învaţă niciodată măcar din păţaniile proprii, dacă nu din ale altora, ca de obicei, plăteşte preţul cel mai ridicat. Nu o dată, ci de fiecare dată!

Povestea începe în grădina colorată a cercetărilor de psihologie socială. David Dunning şi elevul său Justin Kruger au avut ideea de a studia un aspect concret al corelaţiei dintre cunoaştere şi metacunoaştere. Cel al autoevaluării performanţei. Altfel spus, corelaţia dintre ceea ce ştii şi ceea ce ştii că ştii, sau că nu ştii. Rezultatele ingenioaselor experimente practice au pus în evidenţă un fenomen, cunoscut şi dezbătut în toată lumea care, astăzi, le poartă numele: cu cît zestrea de cunoaştere pe care cineva o deţine într-un domeniu, o problemă, o temă oarecare este mai săracă, cu atît tendinţa de supraevaluare a performanţei proprii în rezolvarea unei probleme în acea arie este mai mare. Anecdota spune că Kruger a avut ideea acestui studiu în urma unei stranii şi hazlii păţanii a unor răufăcători care au vrut să dea o spargere la o bancă, în America. Şi, ca să devină invizibili pentru camerele de supraveghere, s-au stropit cu zeamă de lămîie. Unul dintre ei auzise, se pare, despre scrisul invizibil şi formula magică prin care, în acest scop, cerneala poate fi înlocuită cu zeamă de lămîie!! Practic, în cercetarea academică respectivă, subiecţii, studenţi ai facultăţii de psihologie, au avut de rezolvat teste cu întrebări din domenii care, unora dintre ei, le erau mai puţin sau deloc cunoscute, altora mai mult. Înainte să li se prezinte rezultatele la test au fost puşi să facă, fiecare pentru sine, o estimare a performanţei lor la test. Pe baza evaluării independente a zestrei de cunoaştere cu care fiecare a plecat la drum înainte de test, rezultatele au evidenţiat o puternică corelaţie inversă între cele două variabile. Cu cît zestrea de cunoştinţe era mai săracă, cu atît mai mare tendinţa de supraevaluare a propriei performanţe. La celălalt capăt al spectrului, la valori ridicate de cunoaştere iniţială a domeniului, invers, tendinţa manifestată a fost aceea de uşoară subevaluare, nu mult, dar subevaluare, a rezultatelor obţinute. Vorba lui Bertrand Russell: problema societăţii noastre de azi este aceea că proştii sunt întotdeauna atît de siguri de ei şi cei deştepţi atît de plini de îndoieli. Restul este istorie. O istorie scrisă, pe de o parte, de cei care au reprodus experimentele în diferite condiţii şi au confirmat rezultatele lui Kruger şi Dunning, iar, pe de altă parte, de cei care au croşetat pe marginea acestor rezultate "teorii" şi interpretări dintre cele mai diverse. Unele dintre ele, atît de "riscante" încît nu mai au nici o bază de susţinere în cercetările cu pricina. Un lucru a rămas însă cert: incompetenţa, sărăcia cognitivă într-un domeniu oarecare, tinde să se exprime nu doar în incapacitatea de a rezolva cu succes sarcini şi probleme în acel domeniu, ci şi în tendinţa de a supraevalua propriile rezultate atunci cînd cineva este pus totuşi să rezolve probleme în acel domeniu.

Şi, uite-aşa, am ajuns în cele din urmă pe uliţa înfundată şi sordidă a politicii noastre cea de zi cu zi, deceniu de deceniu, unde soarele nu se arată niciodată dintre nori, iar noaptea minţii ţine loc şi de zi. De cel puţin trei decenii căutăm răspunsuri la întrebarea de ce merg mereu lucrurile la noi doar din rău în mai rău. Slavă Domnului, de explicaţii nu ducem lipsă. Unele mai pe şleau cu realităţile locului, altele rău de tot prin bălării. Fenomenul Dunning-Kruger oferă o lentilă prin care, mi se pare mie, toate aceste răspunsuri se focalizează într-un punct critic: incompetenţa decidenţilor şi incapacitatea lor evidentă de a fi măcar conştienţi de măsura propriei incompetenţe. La care se adaugă, desigur, faptul că niciodată nu plătesc pentru răul făcut societăţii, comunităţilor, oamenilor peste capetele şi în numele cărora au luat deciziile repective. Bun, şi ce competenţe ar trebui să aibă cei care ajung să ia deciziile în politica noastră şi în instituţiile publice menite să gestioneze marile probleme sociale? Cu siguranţă niciuna dintre cele menţionate pe diplomele pe care cel mai frecvent aceşti oameni le aştern cu nereţinută mîndrie la dosarele lor de promovare: varii specializări de inginerie, "ştiinţe" economice sau politice.

Politica şi deciziile din arealul său se pot fonda pe cunoştinţe dezvoltate în arealul acestor discipline academice, doar că expertiza cognitivă necesară pentru a performa în domeniul politicii, mai ales al celei la nivel înalt, ţine de un domeniu la noi aproape necunoscut: ştiinţa sistemelor complexe şi în mod aplicat, a sistemelor sociale şi instituţionale complexe. Din nefericire, nu doar în România, tendinţa academică este aceea de parţializare, sectorializare artificială şi simplificare reducţionistă a înţelegerii fenomenelor sociale, cu consecinţa încă şi mai nefericită a lipsei, pentru generaţii întregi de absolvenţi şcolari şi universitari a elementelor cognitive fundamentale necesare pentru înţelegererea cîmpului complexităţii, respectiv a deciziei în asemenea condiţii. Singurul lucru cu care ne putem "mîngîia" este acela că România şi politica ei reprezintă doar un colţ din vastele continente ale lumii răvăşite astăzi de uraganul Dunning-Kruger.