Uşor cu pianul pe scări

Titlul, împrumutat fără acordul autorului, de la Marin Sorescu, descrie cel mai bine situaţia şi preocupările guvernului Tăriceanu, la acest sfîrşit de an. "Pianul" este chiar povara guvernării, iar grija de a nu-l scăpa din spate este singura căreia i se mai acordă atenţie. Toată atenţia, desigur!

Un an de guvernare marcat, în primul rînd, de agenda integrării europene. Din păcate, singura preocupare consistentă a executivului, în această privinţă, a fost aceea de a convinge Bruxelles-ul de faptul că "există voinţa politică" pentru reformele considerate critice în domeniul justiţiei. Rezultatele nu sunt, însă, nici pe departe, pe măsura "preocupărilor". Ideea că România ar avea, la acest moment, un sistem de justiţie la nivelul cerinţelor europene este doar o iluzie în care nu crede niciunul dintre cetăţenii noului stat european şi, dacă este să fim sinceri, nici măcar cei care s-au străduit atît de zgomotos să ne convingă de efortul lor de a-l aduce cît de cît în linie cu cerinţele Uniunii Europene. La baza lui, sistemul se zbate în nevoi grele, de la lipsa spaţiilor decente de lucru şi de exercitare a actului de justiţie, terminînd cu personalul, calificarea şi poziţionarea lui etico-profesională faţă de ceea ce ar trebui să fie un act sacru, încărcat de res-ponsabilitate. În realitatea lui cotidiană, procesul de "administrare" a justiţiei se zbate între precar şi imund. Dintre multele condiţii improprii care periclitează actul de justiţie, la noi, probabil cea mai importantă rămîne, însă, chiar baza legislativă. Nici ministrul de resort, nici şeful guvernului, nici Consiliul Legislativ şi niciuna dintre înaltele curţi nu par să fie deranjate de faptul că excesul de legiferare, împins la noi pînă la absurd, face complet irelevantă însăşi ideea că rezultatul unui proces ar putea avea ceva de a face cu "Justiţia". Muntele de legi, care se bat cap în cap, care se schimbă de la o lună la alta şi chiar de la o zi la alta, aruncate pe talgerele balanţei ţinută în braţe de o biată "femeie", legată la ochi, i-a rupt pur şi simplu şira spinării. Un proces la tribunal este, în cel mai bun caz, o loterie, atunci cînd nu este din capul locului o tristă mascaradă. Tristă şi păguboasă, desigur pentru cei care vrînd, nevrînd, au ajuns să-şi caute dreptate într-un tribunal. Al doilea mare duşman al justiţiei din România este, desigur, mentalitatea celor care au responsabilitatea să judece şi să împartă dreptatea. O mentalitate care nu vine, în primul rînd, din carenţe educaţionale sau de expertiză, ci este hrănită din plin de legile fundamentale care continuă să reglementeze actul de justiţie. Codurile de proceduri, atît în civil, dar mai ales în penal, sunt adevărate maşinării de distrugere a fundamentelor justiţiei. Nimeni din sistem nu pare deranjat de uriaşul teritoriu al "bunului plac" pe care-l au la dispoziţie procurorii şi nici de faptul că între angajarea procedurilor în justiţie şi "actul reparator" pot să treacă decenii. După cum nimeni nu pare preocupat de cine plăteşte "oalele sparte" ale erorilor de administrare a justiţiei. De ce? Simplu, pentru că le plătesc cei care-şi caută dreptatea, nu cei care au ratat actul de justiţie.

Dacă vor trebui să mai treacă decenii bune, pînă să putem spera într-un sistem de justiţie european, o situaţie economică europeană este un obiectiv încă şi mai îndepărtat. Prea absorbită de "obiectivele imediate" şi de jocurile puterii, guvernarea aceasta nu pare în niciun fel preocupată de locul României şi al românilor în spaţiul european. Nu s-a auzit nicio voce guvernamentală care să-şi exprime măcar preocuparea pentru faptul că româ-nii vor fi cei mai săraci europeni, în ciuda unui potenţial pe care par să-l preţuiască doar cei din afară şi niciodată cei responsabili de guvernare. Nicio voce nu s-a auzit dinspre palatele guvernării preocupată de perspective. De o contrucţie pe termen mediu, măcar, de o deschidere către noile generaţii de români europeni. Faptul că am ajuns să depindem de veniturile "căpşunarilor" nu pare să fie considerat de nimeni o anomalie economică, pentru o ţară ca România. Nimic semnificativ despre investiţiile în educaţie şi dezvoltare nu s-a auzit în acest an de guvernare, cum nu s-a auzit nici înainte. Preocupaţi să nu scape de pe umăr pianul guvernării, responsabilii guvernamentali vor intra în noul an, desigur, foarte mulţumiţi de ei înşişi. Inundaţi de artificiile sărbătorii oficiale de la 1 ianuarie şi de şampania cu care momentul va fi stropit, vom da piept cu noile realităţi ale integrării cu o singură speranţă: aceea că Europa ne va obliga, vrînd-nevrînd, să recon-siderăm şi standardele politice autohtone.