Va fi susţinut socialismul până la victoria sa finală împotriva poporului francez?

Demisia guvernului Valls, la cererea preşedintelui Francois Hollande, arată neputinţa autorităţilor franceze în faţa crizei financiare şi economice cu care se confruntă a doua economie din zona euro.

Comunicatul laconic de la Palatul Élysée arată că noul guvern trebuie anunţat astăzi, iar formarea acestuia trebuie să respecte "direcţia pe care preşedintele a definit-o pentru ţara noastră". Deocamdată această "direcţie" pare să reprezinte o enigmă nu doar pentru francezi, ci şi pentru partenerii europeni.

Oare câte guverne mai trebuie să schimbe preşedintele Hollande până la sfârşitul mandatului său pentru a nu intra în istorie pe uşa din dos, în condiţiile în care "beneficiază" de cea mai scăzută popularitate din ultima jumătate de secol? Ceea ce se întâmplă acum în Hexagon pare să confirme afirmaţia dintr-un articol recent al revistei Le Point: "Franţa se află într-un stadiu pre-revoluţionar unde totul devine posibil".

Principalul motiv al demisiei premierului Valls, pe lângă incapacitatea de a trasa, de la numirea sa în urmă cu patru luni, măcar principalele direcţii de politică economică, a fost conflictul deschis cu ministrul economiei şi redresării productive, Arnaud Montebourg.

Într-un interviu acordat cotidianului Le Monde, Montebourg a lansat un atac dur la adresa politicilor de austeritate şi a cerut autorităţilor franceze să reziste "în faţa obsesiei Germaniei".

Când vorbeşte de Germania, Arnaud Montebourg se referă, de fapt, la Cancelarul Merkel, deoarece omologul său german, Sigmar Gabriel, a fost menţionat ca potenţial aliat, după cum scrie Reuters.

Ministrul redresării productive din cabinetul Valls consideră că impozitele trebuie reduse pentru gospodăriile populaţiei, astfel încât o creştere a venitului disponibil să determine şi creşterea cererii. În opinia lui Montebourg, politicile de reducere a deficitului bugetar şi a datoriei publice au mutilat economiile europene, iar acum a venit vremea unei schimbări radicale a direcţiei. Oare despre ce reduceri vorbeşte Montebourg? Datele oficiale arată o creştere necontenită a datoriei publice Franţei în ultimii ani, pe fondul unor deficite bugetare aflate departe de ţintele impuse prin Pactul de Stabilitate.

Financial Times caracterizează remanierea guvernamentală din Franţa drept "un răspuns la revolta stângii", amintind de ambiţiile prezidenţiale ale ministrului Montebourg. Acesta va fi exclus din noul guvern, conform estimărilor din presa internaţională, în urma acţiunii concertate a premierului şi a preşedintelui.

Mai poate salva ceva Hollande prin sacrificarea lui Arnaud Montebourg? Nu. Un editorial nesemnat din FT arată că "o preşedinţie puternică nu mai serveşte nevoilor Franţei", deoarece "defectele personale şi inepţia politică a lui Nicolas Sarkozy şi Franşois Hollande, au scufundat preşedinţia până la adâncimi care l-ar face pe De Gaulle să se răsucească în mormânt". Cotidianul financiar britanic mai scrie că prima întrebare adresată unui consilier de către Hollande, după instalarea sa la Palatul Élysée, a fost: "Cum ies de aici fără să mă vadă nimeni?" Acum răspunsul ar fi, probabil, "pe oriunde, deoarece aţi devenit invizibil".

Printr-o răsturnare ironică a situaţiei, opiniile lui Montebourg încep să devină tot mai populare în rândul autorităţilor europene şi a mediului academic. Însuşi Mario Draghi, preşedintele BCE, s-a pronunţat, în cadrul simpozionului organizat de Federal Reserve la Jackson Hole, pentru adoptarea unor măsuri de stimulare a cererii agregate şi relaxarea politicii de austeritate.

Doi profesori italieni, Francesco Giavazzi şi Guido Tabellini, ambii de la Universitatea Bocconi, au propus recent adoptarea unor măsuri pentru relansarea economiilor din zona euro. În opinia lor, "politica macroeconomică din zona euro nu mai este o prerogativă naţională", iar liderii politici trebuie să susţină reducerea impozitelor cu 5% din PIB, amânarea îndeplinirii ţintelor de deficit bugetar cu 3 sau 4 ani şi lansarea unor noi emisiuni de obligaţiuni guvernamentale pe termen lung, care să fie achiziţionate integral de BCE fără sterilizare.

Giavazzi şi Tabellini consideră, asemeni lui Mario Draghi, că "principala problemă cu care se confruntă zona euro este cererea agregată deficitară". Este greu de înţeles cum doi profesori reputaţi pe plan internaţional, mai ales Tabellini, pot veni cu astfel de propuneri, care dau de înţeles că tipărirea fără discernământ poate reprezenta calea către prosperitate.

Ei recunosc, totuşi, că principalele piedici în calea unui astfel de plan sunt de natură politică, deoarece "încalcă principiul separării politicii fiscale şi monetare din tratatele europene".

Va schimba încălcarea unui tratat, care nici măcar nu a fost aprobat prin referendum în majoritatea statelor europene, perspectivele economice ale continentului? Nici pe departe, deoarece tipărirea şi creşterea deficitelor bugetare în numele stimulării aşa-zisei cereri agregate nu rezolvă problema fundamentală a Europei de astăzi.

"Dacă există un singur factor al dezvoltării Vestului, acesta este libertatea. Libertatea de a spera. Libertatea de a acţiona. Libertatea de a investi. Libertatea de a te bucura de fructele viselor şi muncii tale", scrie profesorul american Rodney Stark în cartea "Cum a învins Vestul: Povestea neglijată a triumfului modernităţii".

Printre exemplele prezentate de profesorul Stark se află dezvoltarea accelerată a industriei textile din Anglia în secolul al XIII-lea. "Industria engleză a beneficiat de pe urma imigranţilor calificaţi din Flandra", arată Stark, unde breslele au ajuns să reprezinte o piedică majoră pentru dezvoltarea sectorului, prin restricţionarea severă a iniţiativei individuale (n.a. aceste "sindicate" ale producătorilor dictau, pe lângă salariile care putea fi plătite, inclusiv modelele şi culorile ţesăturilor).

În zilele noastre, autorităţile britanice au deschis porţile emigranţilor francezi, dar căutarea libertăţii economice este mult mai dificilă în vremurile Uniunii Europene. Acum planificarea socialistă, pe fondul supra-reglementării fiecărui sector economic, a închis toate portiţele de scăpare de pe continent, iar Marea Britanie este foarte departe de libertatea economică născută din Magna Carta.

Când au spus că "politica macroeconomică din zona euro nu mai este o prerogativă naţională", Giavazzi şi Tabellini au avut dreptate, dar nu din punctul de vedere al proclamării unor politici de "stimulare" a economiei. Singura cale este ridicarea concertată a jugului care sufocă libertatea economică şi dreptul cetăţenilor de a se bucura de fructele muncii lor.

Poate astfel va fi oferit un exemplu şi Franţei, înainte ca socialismul să-şi proclame victoria finală asupra poporului francez.