Va lupta BCE împotriva depresiunii economice din Europa prin încălcarea legilor?

Datele preliminare pentru T2 2014 arată un peisaj economic dezolant al zonei euro. Produsul Intern Brut al Germaniei a înregistrat o scădere trimestrială de 0,2%, iar datele revizuite (n.a. conform noului sistem al conturilor naţionale ESA2010) arată că cea mai mare economie a Europei a fost în recesiune la începutul anului trecut.

Nici despre Italia sau Franţa nu ar mai fi multe de spus. Ştirile despre evoluţia PIB-ului Italiei din prima jumătate a anului au fost însoţite, fără excepţie, de afirmaţia că "Italia a reintrat în recesiune". De ce? Din cauza unei "fenomenale" creşteri trimestriale de 0,1% în T4 2013. Nu este curios că "recesiunea tehnică" este definită ca două trimestre consecutive de scădere, dar un singur trimestru este suficient pentru proclamarea ieşirii din recesiune?

Pentru Steen Jakobsen, economist-şef şi CIO la Saxo Bank, Italia nu se află doar în recesiune, ci se confruntă cu o depresiune economică, iar "2014 este un an pierdut pentru Europa".

Pe fondul lipsei perspectivelor de reluare a creşterii, autorităţile de la Paris au renunţat la urmărirea ţintelor de deficit bugetar, în condiţiile în care "Franţa se află într-un stadiu pre-revoluţionar unde totul devine posibil", după cum scria recent revista Le Point.

Dar este doar Italia în depresiune economică? În opinia lui James Rickards, autorul cărţilor "Războaiele valutare" şi "Moartea banilor", ne aflăm în depresiune economică din 2007, aceasta fiind marcată de unele creşteri uşoare întrerupte de noi recesiuni. În condiţiile în care "Europa a fost atrasă în războiul financiar dintre Statele Unite şi Rusia", sancţiunile impuse de UE împotriva principalului său furnizor de gaze naturale "vor avea un impact foarte important asupra economiei europene", mai precizează Rickards.

Cu toate acestea, autorul american îşi păstrează optimismul în ceea ce priveşte evoluţia situaţiei din Italia, deoarece "nu este aşa de gravă precum pare, din cauza dimensiunii economiei subterane". Să fie acesta "miracolul" prin care poate supravieţui "proiectul european"?

Din păcate, optimismul lui Rickards nu are adepţi în presa europeană sau în cea de peste Ocean. "Marea Depresiune economică din Europa este mai gravă decât cea din anii "30" se arată într-un articol recent de pe site-ul cotidianului Washington Post. Autorul consideră că "prea multă austeritate fiscală şi prea puţină stimulare monetară" sunt cauzele depresiunii europene.

Soluţiile propuse de acesta sunt, însă, iluzorii. "Europa are nevoie de inflaţie şi are nevoie de ea acum", scrie Matt O'Brien pe site-ul Washington Post, deoarece "va conduce la reducerea poverii datoriilor şi va uşura recâştigarea competitivităţii", în condiţiile în care moneda unică "face imposibilă implementarea unei politici anti-ciclice". Acesta să fie motivul pentru care marile puteri economice europene au funcţionat cu deficite bugetare semnificative şi în vremurile bune, de creştere economică?

Nicholas Crafts, profesor de economie la Universitatea Warwick, consideră, de asemenea, că zona euro se află într-o situaţie mult mai gravă comparativ cu Marea Depresiune din secolul trecut. Ameninţarea principală o reprezintă datoria publică acumulată în ultimii ani, după cum scrie profesorul Crafts într-un articol de pe site-ul VoxEU (n.a. "The Eurozone: If only it were the 1930s ").

Pe baza datelor de la FMI şi OECD, Nicholas Crafts arată că raportul dintre datoria publică şi PIB a fost mult mai scăzut la sfârşitul anilor "30 decât în 2013. Finlanda, de exemplu, avea o datorie publică de 8,8% din PIB, comparativ cu 66,7%, iar Austria de 35,6%, comparativ cu 87,3%. Doar Olanda şi Marea Britanie au avut atunci datorii publice mai mari decât cele din 2013.

Soluţia propusă de profesorul Crafts începe de la BCE, care "trebuie să se asigure că nu va exista deflaţie în zona euro", urmând apoi aplicarea alternativelor la consolidarea fiscală, adică represiunea financiară, iertarea datoriilor sau restructurarea acestora.

Cum pot fi aplicate, însă, aceste "soluţii", dacă nimeni nu este dispus să atace adevăratele cauze? Care au fost factorii determinanţi ai exploziei datoriilor publice, urmate de aşa-zise programe de austeritate, ale căror efecte sunt nule? (n.a. austeritatea, în limbajul actual, este cuvântul "urât" utilizat în descrierea unui fenomen cât se poate de normal: cheltuielile nu pot depăşi la nesfârşit veniturile). Cum se poate vorbi de austeritate, când datoriile tuturor ţărilor din zona euro, inclusiv a celor falimentare, au crescut?

Alţi profesori de economie nu sunt aşa de "timizi" când vine vorba de a spune lucrurilor pe nume. "Vom avea o depresiune economică fără sfârşit dacă nu repudiem datoriile, care nu trebuiau făcute în primul rând", arată Steve Keen, profesor de economie la Universitatea Kingston din Londra. "Dacă menţinem în viaţă sistemul bancar parazitar, economia moare. Trebuie să omorâm paraziţii şi să dăm economiei reale o nouă şansă pentru dezvoltare", mai scrie profesorul australian.

O opinie similară găsim şi la profesorul Michael Hudson: "Singura cale de rezolvare a crizei datoriilor din Europa este negocierea unei tăieri a acestora". Dar este posibilă o astfel de negociere între partenerii din zona euro? Nici pe departe, deoarece o mare parte a datoriilor private, mai ales din sectorul financiar, s-au "transformat" în datorii publice. Ştergerea, chiar şi parţială a acestora, va conduce la declanşarea unei furtuni sociale în Europa, în condiţiile în care toate bugetele naţionale se vor dezintegra.

Referindu-se la perspectivele redresării economice din Marea Britanie într-un interviu la BBC, David Miles, membru al Comitetului de Politică Monetară al Băncii Angliei, a declarat că "o creştere a exporturilor nu poate susţine redresarea", deoarece "zona euro este moartă în apă" (n.a. "dead in the water", idiom englez care se referă la imobilitate şi lipsa şanselor de succes).

Oare şi autorităţile din Germania gândesc la fel? Iar dacă Marea Britanie nu se poate baza pe "motorul exporturilor" pentru creştere, cum mai pot autorităţile "noastre" să spere aşa ceva, chiar dacă Banca Naţională are grijă ca leul să nu ne afecteze "competitivitatea" externă?

Dacă ştergerea datoriilor încă nu a intrat în negocierile oficiale şi ieşirea unor ţări din zona euro este tot un subiect tabu, a mai rămas tiparniţa Băncii Centrale Europene.

Financial Times a publicat multe articole în ultima perioadă, în care se subliniază importanţa lansării imediate a relaxării cantitative în Europa. Ultimul are o tentă deosebit de îngrijorătoare. Wolfgang Munchau scrie că "Draghi nu mai are multe căi legale pentru salvarea euro", amintind că premierul italian Matteo Renzi a adoptat un ton sfidător la adresa recomandărilor BCE de accelerare a reformelor structurale.

Faptul că BCE nu reuşeşte să-şi atingă ţinta de inflaţie este pus de Munchau pe seama "modelului economic greşit utilizat de bancă", care a împiedicat lansarea mai devreme a programelor de achiziţie a activelor financiare din portofoliile băncilor.

Acum a venit timpul ca BCE "să cumpere acţiuni şi obligaţiuni cu rating speculativ, să subvenţioneze creditul ipotecar şi de consum şi să finanţeze programe de investiţii în infrastructura energetică sau programe de cercetare", scrie Wolfgang Munchau, apreciind că "măsurile vor fi eficiente", chiar dacă "majoritatea sunt ilegale".

În opinia sa, singura măsură a cărei legalitate nu poate fi contestată ar fi ca BCE să renunţe la modelul său macroeconomic şi la ţinta de inflaţie.

BCE a făcut multe greşeli înainte şi după declanşarea crizei financiare globale, dar adoptarea unor astfel de măsuri ar avea efecte economice catastrofale.

Mai rămâne, apoi, şi problema moralităţii. Cum poate fi justificată adoptarea unor măsuri ilegale, chiar dacă acestea sunt "eficiente"? Şi pentru cine sunt eficiente? Pentru şomerii care nu găsesc locuri de muncă, deoarece cadrul legislativ şi de reglementare din UE sufocă iniţiativa micilor întreprinzătorilor, în timp ce grupurile de lobby lucrează neostenit în folosul corporaţiilor?

Vor mai respecta cetăţenii Europei legile, când însăşi conducătorii lor, aleşi sau nealeşi, vor trece la încălcarea sistematică a tratatelor europene, pe care tot ei le-au impus, fără a considera că referendumul este absolut necesar?

Dacă astfel de măsuri vor reuşi, prin absurd, să "salveze" Europa, la capătul tunelului şi la lumina zilei vom vedea o "arătare" hidoasă care nu mai ţine cont de idealuri măreţe, ci va dori să le primească drept jertfă, odată cu cei care au crezut în ele.