Venea omoară pe Siret!

Gluma, din vremuri străvechi, pe cînd poliţiştii noştri de azi erau încă miliţieni şi îşi completau studiile gimnaziale la ff, se referă la inedita analiză gramaticală, făcută de un vajnic "apărător al ordinii socialiste", propoziţiei simple care dă titlul unui roman sadovenian. Cam tot pe acolo se află şi stadiul de pregătire analitico-literară şi gramaticală al unora dintre absolvenţii de azi ai şcolii generale româneşti, spre amuzamentul presei din zilele acestea.

Pentru noi, un subiect serios, din cel puţin două motive.

Unul, pentru că li se face o mare nedreptate copiilor de clasa a 8-a, aflaţi în faţa testului de capacitate. Limba română rămîne încă o enigmă şi mai mare pentru mult mai mulţi dintre oamenii noştri politici, funcţionarii publici şi "vedetele" vieţii subculturale care se lăfăie pe micile noastre ecrane, pe undele radiofonice şi prin presa cea de toate zilele. Stîlcirea limbii, agramatismul, variantele neo sau retro ale limbii de lemn au devenit reţete sigure de succes la public! Au făcut pentru unii notorietate şi averi mai multe decît toate tezele de doctorat şi lucrările premiate de Academia Română în ultimii o sută de ani! Prin urmare, nu există nici un motiv serios să arătăm cu degetul spre cei cîţiva copii care, din cauza emoţiei, ori a lipsurilor din pregătirea şcolară, scapă perlele citate cu atîta voluptate. Las de o parte lipsa de delicateţe a profesorilor care le culeg şi le aruncă presei, ei înşişi co-responsabili de "minunile" care mai apar prin scrierile şcolarilor. Or, în faţa nedreptăţii, cineva trebuie să se pună stavilă!

În al doilea rînd, pentru că situaţia şcolii, aflată într-o nemărginită tranziţie "de nu se ştie unde" spre "nu se ştie cînd", este un subiect readus în atenţie de un recent sondaj de opinie. El echivalează cu o declaraţie oficială de faliment! În ochii românilor, şcoala a pierdut contactul cu realitatea, nu mai contează prea mult ceea ce i se va întîmpla cuiva după absolvire, nu mai este criteriul principal de statut şi prestigiu social. Pe scurt, a devenit un soi de apendice al unui sistem birocratic, menit mai degrabă să dea de lucru profesorilor pentru un salariu de mizerie, decît să furnizeze educaţie şi expertiză noilor generaţii.

Aici, replica favorită a profesorilor competenţi şi de bună credinţă, care se simt ofensaţi de asemenea "generalizări nejustificate", este să arate cu degetul spre "succesele lor". Spre copiii care nu se mai opresc din luat premii la tot felul de olimpiade interne şi internaţionale, spre generaţia de genii ale computerelor care face din România unul dintre cele mai dinamice teritorii ale industriei IT, spre studenţii români care îşi uimesc profesorii în programele masterale sau doctorale din Franţa, Statele Unite, Germania sau Marea Britanie, pe unde au ajuns, cei mai mulţi prin forţele proprii. Dacă asemenea "produse" există, sistemul nu poate fi falimentar, susţin ei. Doar că argumentul este slab şi poate fi întors cu uşurinţă: aceşti copii nu sunt "produsul sistemului", ci "rateurile lui", adică excepţiile. Cel mai adesea crescuţi ca nişte flori rare de cîte un profesor inimos, se mai găseşte cîte unul prin fiecare şcoală!, de părinţi sau de bunici care au găsit cheia pentru a le stîrni în suflet dragostea de frumos, armonie şi ştiinţă, ei fac un contrast marcant cu "marea masă". Performanţa unui sistem, însă, nu poate fi evaluată după excepţii sau rateuri, ci după semnul şi mărimea abaterilor de la valoarea mediană a out put-ului său. Sau cum spune românul mai simplu: cu o floare nu se face primăvară! Ba, dacă este să ne luăm după evaluările pesimiste ale românilor, în învăţămîntul românesc se face de-a dreptul iarnă!

Aşa o fi, o fi altfel? Iată o întrebare la care nu sondajele de opinie pot răspunde şi nici presa. Aici ar fi locul unor cercetări sociologice şi educaţionale serioase. Dar cine să le facă? Academia Română este preocupată cu alte lucruri mult mai serioase! Ministerul Educaţiei s-a transformat de mult într-o birocraţie care este în stare din ce în ce mai greu să se descurce în propria birocraţie, necum să dezvolte capacităţi de cercetare şi prospectare! Iar institutele de cercetări specializate, care mai există, n-au bani nici să-şi plătească salariile, necum să facă amplele investigaţii de care ar fi atîta nevoie. Între timp, guvernările dau fiecare din coate să mai modifice ceva, pe ici pe colo, pe la sistemul de învăţămînt, aşa că o nouă lege, modificată, remodificată, actualizată şi republicată după actualizarea modificării se naşte mai în fiecare an.

O fi bine, o fi rău? Nu ştim! O să vadă ei copiii şi profesorii generaţiilor următoare, atunci cînd Venea o fi terminat şi el să-l omoare pe Siret!