Victoria electoratului asupra partidelor

Se pare că victoria localelor nu şi-o poate adjudeca niciunul din cele două blocuri politice care vor intra în competiţie la toamnă. Pare mai degrabă victoria electoratului asupra unor partide politice surprinse pe picior greşit. Iar ceea ce se întîmplă în cadrul principalilor competitori se referă mai degrabă la soluţionarea unor disfuncţionalităţi organizaţionale, şi mai puţin la ansamblul sistemului de relaţii în care acestea sunt angrenate, atît pentru dobîndirea legitimităţii, cît şi a modului în care va fi utilizată în continuare puterea.

În cei cei aproape 15 ani de tranziţie, confruntarea şi mai apoi competiţia politică dintre partidele politice a fost dusă avînd drept referenţial şi miză modelul de societate care urma să se instaleze în România. A fost perioada unor clivaje dintre postcomunişti şi democratici, dintre reformatori şi conservatori etc. - şi care nu era altceva decît exersarea unui mimetism doctrinar ce caracteriza, în lipsă de altceva, toate partidele politice. În momentul cînd referenţialele desemnate de termeni gen privatizare, reformă etc. şi-au pierdut ponderea în cadrul fizionomiilor doctrinare ale partidelor autohtone, miza competiţiei politice începe treptat să devină cu totul alta, firească pentru orice democraţie: pur şi simplu puterea şi mecanismele de distribuire care sunt subsecvente acesteia. Este adevărat că această mutare de accent nu a aparţinut partidelor, ci a survenit ca reacţie la schimbarea structurii electoratului. Alegerile locale au constituit momentul decisiv în care partidele au conştientizat că electoratul nu mai este dispus să legitimeze reprezentativităţi abstracte. Primele victime ale acestui gen de reprezentativitate abstractă sunt mulţimea politicienilor anonimi şi mediocri pe care partidele îi distribuiau pînă acum, după fiecare confruntare electorală, să reprezinte interesele unei populaţii silită să se adapteze diluţiei treptate a statului protector. Urmează fără doar şi poate şi momentul în care liderii partidelor vor realiza că identitatea lor doctrinară va avea drept resursă principală idei şi soluţii care să constituie reperele în funcţie de care electoratul îşi va găsi propriile interese şi aspiraţii. Ori, pentru aceasta trebuie găsiţi termenii care definesc criza politicului autohton, precum şi asumarea acesteia ca profil politic, ca doctrină.

Dacă ar fi să ne luăm după frămîntările care au cuprins partidele politice, s-ar părea că, după alegerile din toamnă, o mulţime de dinozauri politici, mai mici sau mai mari, îşi vor lăsa scheletele într-un strat politic din ce în ce mai respins de majoritatea alegătorilor. Dacă am fi optimişti, s-ar spune că vom asista la desenarea altui tip de politic autohton, mai apropiat de modelul care funcţionează în democraţiile moderne consolidate. Dacă, dimpotrivă, rămînem circumspecţi, am realiza că arhetipul politicului descris de Caragiale are încă, bine-mersi, resursele să funcţioneze în continuare cam în aceeaşi parametri. În consecinţă, ambele variante ar rămîne în continuare echipotente, sau cum spunea cel invocat: "adică nici aşa, nici altminteri". Deşi actualul ciclu electoral va aduce cu sine o serie de transformări inevitabile ale scenei politice, problema care se naşte pare simplă şi se referă, mai degrabă, la profunzimea acestora. Din această perspectivă, s-ar părea că sunt mai multe motive să credem că doar o previzibilă schimbare a actorilor politici, deşi condiţie necesară, nu este şi suficientă pentru redesenarea actualui sistem politic. Pentru aceasta ar fi necesare nu numai schimbarea unor oameni, ci şi a unei mulţimi de reguli care să modifice relaţiile dintre aceştia, ca politicieni, şi restul societăţii.

De ce am avea motive să fim, mai degrabă, circumspecţi?

De fapt, pentru majoritatea liderilor politici, sistemul politic nu se află în criză. Ar fi mai degrabă disfucţional, întrucît la putere nu se găseşte cine ar trebui! Pentru că ceea vedem în comportamentele publice ale principalilor competitori politici indică, cel puţin pînă în momentul de faţă, că aceştia au înţeles, întîi de toate, că trebuie să-şi schimbe doar o parte a proprilor actori. Cu alte cuvinte, este vorba doar de o schimbare a oamenilor, şi îndeosebi a celor vizibili, văzuţi ca elemente disfuncţionale într-o structură organizaţională aflată, desigur, într-o competiţie de imagine. Astfel, chiar dacă uneori se pomeneşte că politicul autohton ar fi într-o situaţie de criză, soluţiile avansate vizează doar manifestări sectoriale ale acestuia. Corupţia, cumetriile, baronii etc., puse îndeosebi în contul partidul de guvernămînt, nu sunt privite ca rezultatul unui sistem politic, ci mai degrabă ca deficienţe caracteriale ale liderilor acestuia. Pentru că ceea ce ne propun, atît PSD, cît şi ceilalţi competitori, nu sunt noi reguli care să modifice instituţii şi care să limiteze, astfel, corupţia, cumetriile, apucăturile baronilor etc., ci doar alţi oameni. Alegătorii trebuie să creadă, astfel, că alţi oameni vor face altceva, în condiţiile în care actualul profil al instituţiilor va rămîne în continuare cam aceleaşi. Cel puţin, pînă în acest moment, nu am auzit să fie propuse spre dezbatere publică noi reglementări referitoare la finanţele publice, sau privind alocarea resurselor pentru bugetele locale. Pur şi simplu se ignoră faptul că baronii, sau cum se vor numi ei de acum încolo, sunt în primul rînd produsul actualelor reglementări în domeniu, şi doar în cele din urmă, rezultatul proastei creşteri sau al nesimţirii, oricare ar fi resorturile acesteia din urmă. Sau, de pildă, nici un competitor politic nu a anunţat pînă acum vreo soluţie constituţională referitoare la bicefalismul actual al puterii. Sau, cumva, liderii actuali ai partidelor au vreo teorie genială referitoare la "profunda necesitate socială şi culturală" a menţinerii actualului statut al instituţiei prezidenţiale, sau la reducerea cît mai mult posibil a spaţiului politic, a dezbaterilor publice, sau a funcţionalităţii limitate a instituţiei parlamentare, pentru că acestea ar corespunde aşa-zisul nostru profil cultural. Referitor la parlament, ne putem întreba, pe bună dreptate, dacă nu cumva această instituţie a rămas, în concepţia actualilor lideri politici, doar un fel de "Adunare", în mod perpetu surprinsă de contexte care nu-i permit încă adevăratul rost funcţional!

În consecinţă, nemodernitatea sistemului politic autohton, sau discrepanţele dintre acesta şi modelul de politic care este funcţional în alcătuirile democratice moderne, pare să rămînă în continuare definit prin intermediul unui termen cu vechi ştate în spiritualitatea culturală autohtonă: politicianismul. Iar acesta, din nefericire, nu se referă la instituţii, ci mai degrabă la reflexele culturale puse pe seama semenilor noştri care s-ar adapta, vezi Doamne, cu greu la schimbările pe care, culmea, chiar ei înşişi le produc. Este evident că alegerile din toamnă vor însemna sfîrşitul unei etape a tranziţiei şi începutul alteia. Să fie aceasta, însă, totodată şi indiciul că suntem mai aproape de ceea ce numim sfîrşitul tranziţiei, sau de ceea ce este definit ca fiind "normalitatea" politicului? Sincer, ne îndoim de posibilitatea unei asemenea evoluţii a politicului autohton. Atîta vreme cît acesta, pe lîngă alţi oameni pe care sperăm să-i vedem pe scena politică, nu va aduce cu sine şi alte idei politice, alte relaţii cu mediile de afaceri, ne îndoim că doar o altă garnitură de actori politici va fi şi suficientă pentru a disloca un politic nemodern, înlocuindu-l cu unul asemănător şi funcţional totodată şi pe care îl identificăm în societăţile democratice pe care le avem drept model, sau referenţial conceptual.