Viermele complexului de superioritate

"Războiul declaraţiilor" dintre oficialii români şi cei maghiari, care se derulează în aceste zile, repune pe agenda publică discuţia privind fundamentele strategice ale relaţiilor noastre internaţionale şi mai ales capacitatea de a ges-tiona situaţiile dificile, critice, cu care suntem confruntaţi acum, după cum vor fi, cu siguranţă, şi în viitor. Valoarea unei politici internaţionale nu stă nici în frumuseţea cuvintelor folosite în discursuri, nici în numărul reuniunilor la care participăm, nici în talentul de a atrage atenţia, nici în constituirea unor false adăposturi în spatele fotografiilor în care apărem "umăr la umăr" cu atotputernicii zilei, ci în furnizarea de soluţii care să evite marile cataclisme politice care pun în primejdie viaţa unei naţiuni, iar dacă nu pot fi evitate, măcar să elimine riscurile cele mai grave, ori să disipeze eficient consecinţele cele mai nocive. Politica noastră internaţională nu a excelat niciodată în această privinţă, iar cazurile de reuşită, deşi există, abia se zăresc din muntele de moloz al dezastrelor pe care nu le-am putut nici preîntîmpina, nici negocia eficient, după ce au avut loc.

Cine a crezut vreodată în mitul "prieteniei între popoare" are astăzi prilejul să vadă cît este de găunos. O idee intrată pe scena politicii după primul război mondial, odată cu redesenarea geo-politică a Europei. Acolo se găsesc germenii ideii, o "monedă" nouă în relaţiile internaţionale, a cărei valoare ar fi trebuit să fie dată de orizontul său umanist. Menirea ei era să strălucească prin contrast cu rugina vechilor valori politice, generate de competiţia pentru putere a statelor care a hrănit, întotdeauna, inamiciţia şi confruntarea violentă. Într-o variantă mult mai puternică politic, ideologia "prieteniei între popoare" a fost folosită după al doilea război mondial, cu scopuri şi cu rezultate foarte diferite, de o parte şi de cealaltă a cortinei de fier. În zona sovietică, s-a născut o imensă maculatură a propagandei oficiale care proclama, în ciuda evidenţei, că relaţiile dintre ţările "lagărului socialist" sunt şi nu pot fi altele decît "de prietenie şi de ajutor reciproc". De cealaltă parte, s-a dezvoltat proiectul a ceea ce astăzi numim Uniunea Europeană şi, desigur, ideologia pan-europenistă necesară legitimării noii clase politico-administrative, apărută odată cu materializarea construcţiei europene. Temele "prieteniei între popoare" sunt bine reprezentate în Carta Naţiunilor Unite şi în textul "Constituţiei Europene", mărturii ale persistenţei unui ideal care, din păcate, a coclit la prima suflare reîn-viată a naţionalismelor post-comuniste. Între ele, naţionalismul maghiar, promovat de elitele post-comuniste ale Ungariei, este cel care s-a bucurat de cea mai largă îngăduinţă din partea marilor puteri ale lumi, drept pentru care astăzi îşi exhibă fără niciun fel de reticenţe purulenţele. Pe un ton moderat-idealizat, istoria "revendicărilor" Ungariei a început cu pretenţia unui tratament şi a unui loc special în noua arhitectură europeană, după căderea zidului Berlinului, în numele suferinţelor şi al curajului istoric (vezi Budapesta 1956), ori a contribuţiei la căderea comunismului (vezi episodul deschiderii graniţelor cu Austria în preludiul căderii RDG-ului). A urmat pretenţia arogată cu o paternală, dar autoritar exprimată superioritate de a îndruma şi conduce, prin elitele locale, procesul de democratizare a ţărilor "înapoiate" care o luaseră pe calea greşită, cum era România lui 1990. În scurt timp, au apărut pretenţiile privind drepturile speciale pentru minoritatea maghiară trăitoare în statele vecine. Guvernul de la Budapesta nu a ezitat să se declare guvern al tuturor maghiarilor, oriunde ar trăi ei! Sigur, nimeni nu şi-a închipuit că este vorba despre cei din Marea Britanie, Statele Unite sau Rusia. Pragul critic al pretenţiilor, astăzi proclamate cu voce tare de toate autorităţile Ungariei, a fost atins odată cu dezvoltarea ideologiei şi a politicilor menite să realizeze enclavizarea de facto a acestor minorităţi, ca preambul al autonomiei lor statal-teritoriale. Fără îndoială, soluţiile de facto, impuse la nevoie prin forţă pe harta Europei, cum sunt cele din Transnistria, Kosovo, Abhazia şi Osetia, sunt precedente care au încurajat serios abordarea promovată de autorităţile maghiare. Din maioneza ideologiei menită să susţină procesul de "recuperare istorică", iniţiat de elitele Ungariei post-comuniste, nu au lipsit cultul public şi oficial al unora dintre cele mai triste figuri ale naţionalismului şi fascismului maghiar, recuperate şi încluse în panteonul "remodelat" al "eroilor naţionali".

Desigur, oricine se poate întreba de ce au recurs noile elite ale Ungariei post-comuniste la această idelogie şi la această politică? Răspunsul este unul trist pentru Ungaria: eşecul dramatic al aceleiaşi elite în proiectul dezvoltării post-comunis-te. Iar dacă este un politician care să întruchipeze acest eşec, acesta nu este altul decît actualul premier Orban. De la socialismul celei de-a treia căi, cu care a debutat în politica post-comunistă, pînă la hiper-conservatorismul de dreapta pe care l-a îmbrăţişat după fabulosul eşec al primei sale guvernări, Viktor Orban este nu doar exemplul unui cameleonism ideologic perfect, ci şi al recuperării totale, la nivel statal, a ideologiei revanşei în relaţiile cu statele vecine care, în limbajul deloc cifrat al noii propagande oficiale, încă asupresc şi ţin încătuşate în graniţele nedrepte ale Trianonului, părţi din naţiunea maghiară. Ceea ce, dincolo de pericolele politice create de această nouă abordare, îi dă aspectul grotesc, este viermele complexului de superioritate care roade pe dinăuntru această elită politică a Ungariei. Unul care nu mai are răbdare şi nici pofta să se ascundă. Şi-a scos la vedere capul său negru-verde!