Viol cu perversiuni

Vă propun un mic test. Să spunem că luaţi la cunoştinţă despre fapta cuiva, care, acţionînd în grup, violează o persoană cu handicap şi o supune în acelaşi timp unor perversiuni.

1. Cum calificaţi această faptă, dovedită în condiţiile legii?

a. Inacceptabilă uman;

b. Descalificantă uman;

c. Inumană;

d. Bestială/animalică

2. Ce pedeapsă credeţi că este mai potrivită pentru o persoană sau grup de persoane care au săvîrşit astfel de fapte, dovedite, în condiţiile legii?

a. Privarea de libertate pe o perioadă determinată, îndelungată, şi aplicarea altor sancţiuni materiale cu titlu reparatoriu faţă de victimă, precum şi decăderea din anumite drepturi, cum ar fi cele tutoriale, de adopţiune sau parentale;

b. Privarea de libertate, pentru tot restul vieţii;

c.Biciuirea în piaţa publică, tăierea unei mîini sau mutilarea, aşa cum se face încă, pentru anumite delicte, în unele comunităţi;

d. Condamnarea la moarte şi execuţia publică, după modelul care se aplică pentru anumite delicte în unele ţări din lume.

Nu am nici cea mai mică îndoială că majoritatea zdrobitoare a celor ce parcurg acest micro-chestionar va alege variantele radicale, atît pentru calificarea faptei, cît şi pentru pedeapsa cea mai potrivită. Indignarea, însoţită pentru mulţi de repulsia fizică faţă de asemenea acte, este o trăsătură stabilă în orice populaţie care a dezvoltat un cod moral de comportament, fie el cît de primitiv.

Şi cu toate acestea, în viaţa reală, gradul de toleranţă faţă de astfel de fapte este neaşteptat de mare. Dacă nu li s-a întîmplat lor, personal, ori cuiva din imediata apropiere (familie, rude, vecini), oamenii tind să ignore efectele faptelor rele sau să creadă că nu sunt atinşi de ele. Pentru confortul personal, lumea preferă să se drogheze cu iluzia că lucrurile rele se întîmplă doar altora!

Sunt de acord că democraţia, adică o societate organizată după principii democratice, nu este spontan asimilată, de toată lumea, cu o fiinţă. Şi totuşi, societatea este o fiinţă, căreia democraţia ar trebui să-i garanteze libertatea şi, prin aceasta, să-i confere şanse sporite pentru dezvoltarea capacităţilor sale, ca ansamblu, cît şi ale fiecăruia dintre membrii săi, luaţi în parte. Societatea românească este, din acest punct de vedere, o persoană colectivă lovită de un număr important de handicapuri, unele create chiar de textul constituţional, altele de diferite circumstanţe istorice ale dezvoltării sociale.

Aşa marcată de handicapuri, cum este, fiinţa aceasta socială, căreia îi aparţinem, este violată sistematic, ba chiar cu perversiuni, de clasa ei politică, adică de cei care ar trebui să fie primii apărători ai integrităţii, securităţii şi ai libertăţii sale.

Clasa politică se comportă, în România, ca şi cînd democraţia, pe care o invocă în toate ocaziile, pe toate tonurile, ar fi cel mai important impediment în calea măreţelor sale planuri şi a satisfacţiei depline în exercitarea autorităţii de guvernare. Fără excepţie, toate echipele legitimate de alegerile din România au abuzat regulile şi legile regimului democratic, aşa handicapat cum este, în cele mai variate feluri: de la abuzul de legiferare, la încălcarea legilor şi a Constituţiei, şi de la legiferarea în detrimentul societăţii, dar în beneficiul cîtorva, pînă la ignorarea completă a regulilor instituţionale de comportament, fie că a fost vorba de funcţia ministerială, prim-ministerială sau prezidenţială.

Credeam, sincer, că după dezvoltările extra şi anti-constituţionale aduse rolului de Preşedinte, prin adăugarea adjectivului "Jucător", ar fi greu să ne mai ia ceva prin surprindere. Ei bine, NU! Realitatea este întotdeauna mai inventivă, mai potentă, mai lipsită de prejudecăţi decît ne închipuim noi, "artiştii". Din străfundurile abisale ale competenţelor sale juridice, Guvernul României a născut formula "Guvern Jucător". O fi bună separaţia puterilor, acolo, pe hîrtie! La noi, în realitatea dominată de reformele fără sfîrşit şi fără logică ale unui Strîmbă Lemne scăpat definitiv de sub supraveghere, Legislativul n-are decît să facă ce vrea el, dar să nu-şi mai bage nasul unde nu-i fierbe oala. Ia n-auzi colea, cum vine aia? Ei să facă legile, iar noi, Guvernul, doar să le aplicăm? Abuzul ordonanţelor de urgenţă nu mai era suficient pentru Premierul Boc. Ca orice perfecţionist, Premierul a simţit chemarea irezistibilă a ABSOLUTULUI. Aşa s-a născut, din capul celor care pretind că nu au alt ideal decît reforma justiţiei, "Ordonanţa de urgenţă care MODIFICĂ sau ABROGĂ orice lege, după ce a fost aprobată de Parlament, înainte chiar de a intra în vigoare."

Oricît aş căuta să înţeleg frustrările şi neputinţele actualului guvern, nu văd cum ar putea fi exonerat de acuzaţia de viol cu perversiuni asupra handicapatei şi muribundei noastre democraţii. Iar dacă cetăţenii, singurii îndreptăţiţi, într-o democraţie autentică, să pretindă rolul de "jucători", nu pun mai repede capăt aberaţiilor şi perversiunilor exercitate asupra societăţii de clicile guvernării, şansa să ne întoarcem în evul mediu al politicii, pe care l-am mai vizitat de cîteva ori în ultima sută de ani, este atît de mare, încît se va transforma, aproape de la sine, în realitate.