Violenţă, societate şi politică

Violenţa din şcoli este un simptom al violenţei generale din societate. Iar cazul atacului cu cuţitul asupra profesoarei de japoneză de la Liceul Ion Creangă din Bucureşti poate fi privit şi ca reflecţia unei stări de toleranţă, iar uneori chiar a susţinerii violenţei sociale ca expresie justificată a furiei împotriva nedreptăţii. Dar violenţa este, în ultimă instanţă, un fenomen aparte, individual şi individualizabil. Violenţa socială nu este sigura explicaţie a trecerii la violenţă fizică efectivă.

Vorbind la France 2 în emisiunea matinală de pe 5 aprilie despre violenţa din cartierele populare ale Marsiliei, unde confruntarea între benzi de tineri a dus la nenumărate victime, Marine Le Pen şi-a încheiat pledoaria acuzând sociologia că ar justifica şi legitima compartimentele criminale. Pentru aceasta, politiciana de extremă dreapta a folosit o formulă pe care a dorit-o puternică şi sugestivă: "Pentru combaterea violenţei este nevoie de criminologi, iar nu de sociologi!" Dar a analiza cauzele unui fenomen şi a-l pune în context nu înseamnă a-l justifica sau a-l accepta, ci a înţelege resorturile sale ascunse. Intervenţia de tip poliţienesc, "criminologică", dură nu rezolvă problema violenţei, ba uneori o mai şi amplifică.

Cam într-o astfel de logică ideologică de tip Le Pen a reacţionat şi purtătorul de cuvânt al BOR atunci când a acuzat liberalismul - "progresismul" în limbajul de sorginte alt-right-trumpistă folosit mult prea des de reprezentaţii bisericii - că ar fi cauza acestui atac şi a stării de spirit care l-a generat. Nu e chiar o analiză "criminologică", ca cea cerută de Le Pen, dar merge oarecum în sensul acesteia.

Deşi este mult mai probabil ca sursele acestei violenţe să vină tocmai din refuzul diversităţii şi drepturilor omului promovat de cei care şi-au făcut din combaterea identităţii de gen şi a diversităţii, în ultimă instanţă a democraţiei şi egalităţii între toţi membrii comunităţii, un obiectiv în sine.

Dar în sensul acestui articol este violenţă orice formă de atac fizic asupra altei persoane, aşa cum a fost cazul în atacul de la Liceul Creangă. Este o definiţie în mod voit restrânsă, care lăsă deoparte atacurile verbale şi alte forme de intimidare ce pot întreţine o stare de spirit care să conducă la violenţa fizică. Dar ideea tipului de analiză promovat aici pleacă de la constatarea că atacul fizic asupra altor persoane este rar, în primul rând pentru că este dificil de pus în aplicare, pe câtă vreme confruntările verbale sau alte diferite forme de intimidare sunt mult mai frecvente în cazul escaladării situaţiilor tensionate. Chiar dacă ideea comună este că violenţa ar fi uşor de pus în scenă, în realitate ea este mai degrabă rară şi tocmai de aceea trezeşte o atât de puternică reacţie de respingere.

În fapt, fiinţa umană este într-un anume fel "setată" să caute compromisul şi să faciliteze cooperarea şi solidaritatea, fiind uşor de demonstrat că oamenii sunt marcaţi de frică şi de tensiune în cazul în care sunt puşi într-o situaţie conflictuală cu ceilalţi. Într-o astfel de situaţie, trecerea la violenţă presupune exercitarea unei forme de dominaţie emoţională şi utilizarea unor tehnici interacţionale care permit atacatorului să depăşească tensiunea şi frica pentru a putea trece la acţiune.

Miza amplificării stării de tensiune care duce la violenţă fizică nu are legătură cu persoanele prezente, ci mai degrabă cu starea de dominaţie emoţională şi agresivitatea celor prezenţi. În fapt, analiza cazurilor de violenţă fizică ilustrează un patern care se bazează pe câteva caracteristici: superioritatea numerică şi fizică a celui/celor care atacă, distanţa agresorului faţă de victimă, vizibilitatea redusă a agresorului şi, nu în ultimul rând, pe sprijinul - real sau sperat - publicului. Altfel spus, violenţa fizică presupune atacarea celor mai slabi sau puţin numeroşi, identificaţi aşa dinainte; se exercită cu atât mai uşor cu cât distanţa faţă de cel agresat este mai mică; se manifestă mai uşor dacă nu există o adevărată confruntare psihologică între agresor şi victimă; şi mizează pe atitudinea publicului. Înţelegerea acestor caracteristici este esenţială în elaborarea unor politici publice realiste de combatere a violenţei fizice şi asistenţă a victimelor acesteia.

Chiar dacă societatea este tolerantă faţă de o anumită doză de violenţă - variabilă în funcţie de context -, asta nu înseamnă că şi incită la exercitarea violenţei fizice. Iar gradul de violenţă socială se cere corelat cu tipul de politici publice, inclusiv securitare, pe care o guvernare le pune în practică în vederea combaterii fenomenului. Pe de ală parte, o politică publică pentru combaterea eficientă a violenţei fizice trebuie să-i înţeleagă resorturile ascunse, atât sociale, cât şi psihologice; altfel, orice intervenţie este inutilă. Dar cea mai periculoasă abordare în analiza violenţei fizice este cea pur ideologică, ce încearcă să reducă violenţa fizică la o consecinţă a stării de confuzie valorică legată de modernitate şi de secularizare. E ca şi când violenţa fizică este rezultatul unei experienţe umane recente. Atunci, ce-o fi fost cu Abel şi Cain?