VOCI La ce sunt bune alegerile?

Intrând şi eu ca omul, pe site-ul GSP, citesc cu adaptată perplexitate dezvăluirea fostului jurnalist sportiv Cătălin Tolontan: "După un an, niciunul din dosarele «Colectiv» n-a ajuns în instanţă". În ilustraţie, văd un tânăr frumos şi liber care, cu un gest de exhibiţionist recidivist, arată Poporului un mesaj mobilizator, cu cratimă adăugată, conform căruia, numai ieşind în stradă poţi dovedi că îţi pasă. Ieşitul în stradă al minorităţii străvezii căreia i-a păsat n-a dus nicio cauză la instanţa de fond, dar a dărâmat un guvern rezultat din votul unei majorităţi. Aşa ne-am ales cu un premier repatriat la iniţiativa unui singur om. Un premier care se voia exponent al succesului pe care îl au la export specialiştii români.

Între noi fie vorba, Julien (Dacian Cioloş) a fost pus comisar peste o fărâmă de agricultură continentală nu pentru succesele sale în producţie, ci mai curând datorită principiului împărţirii compensatorii a demnităţilor, principiu care ne împiedică să ne clasăm mereu pe ultimul loc la Eurovision şi care alege câte un arbitru român la turneele mondiale de fotbal, ce-i drept, la meciul Surinam-Noua Caledonie.

Ce e uluitor nu e nici ideea lui Iohannis, nici profilul lui Cioloş, ci votul parlamentar care l-a uns pe acesta, o recunoaştere a unui animal politic din altă turmă ca mascul alpha al menajeriei alcătuite democratic.

Acum, când se crapă iar de alegeri, suntem informaţi că Cioloş, care nu candidează, va rămâne, foarte probabil, prim ministru. Unii care candidează îl susţin. Alegătorul e chemat să voteze conform propriei conştiinţe, dar este informat din timp de rezultat, probabil ca să aibă timp să se împace cu ideea şi să-şi armonizeze convingerile politice cu starea de fapt.

Între timp, atmosfera electorală e întreţinută de cei mai populari actori ai scenei politice, un fel de majorete care-şi etalează coregrafia fără miză în pauza unui meci aranjat. Dâncu ne spune că ar accepta să fie premier dacă l-ar întreba cineva, Băsescu ne ţine-n suspans, o candida, n-o candida, Ponta şi Dragnea se prefac c-ar putea vieţui în acelaşi biotop, ca Riga Krypto şi Lapona Enigel, prin bătătura publică zburdă formaţiuni tinere şi amuzante, partidele permută circular nume terne, penale şi respingătoare de candidaţi pereni.

Campania e molcomă şi cenuşie ca un mărfar ce-şi împlineşte destinul feroviar cărând o încărcătură fără valoare.

Singurul agent electoral activ pare a fi străinătatea, care aduce la moara lui Cioloş şi a lui Iohannis apa chioară a progreselor remarcabile - ne-a fost deschisă monitorizarea în vederea obţinerii statutului de piaţă emergentă (ceea ce a produs extaz în mediile financiare şi o scădere de 68% a tranzacţiilor de acţiuni pe BVB în numai o săptămână), FMI a descoperit că România va avea cea mai mare creştere economică din UE şi în 2016 şi în 2017 (prin măsuri criticate şi contrarecomandate tocmai de Fond), creşte consumul invers proporţional cu puterea de cumpărare ş.a.m.d.

Mergem la vot calmi, dezinvolţi, nesupuşi presiunii unei mize...

Privind mai de sus, pentru oarecare perspectivă, am putea observa că:

În 1990, alegerile au consumat inutil energie, rezultatul era clar.

În 1992, energia nu s-a diminuat, dar s-a disipat, spectrul politic s-a fragmentat, liniile au rămas clare.

În 1996, din spirit de prevedere, având în vedere: 1. Perspectivele economice întunecate; 2. Tevatura pe tema "La al câtelea mandat e Iliescu?", partidul probabil victorios s-a hotărât să piardă alegerile şi să ia o pauză de revizie tehnică.

Planul a dat roade, principalul adversar politic istoric s-a ruinat singur. Emil Constantinescu, Iohannisul epocii, a venit de nicăieri, a făcut act de prezenţă, a plecat spre niciunde. Primul premier tehnocrat al României post-revoluţionare, Mugur Isărescu, a reuşit să nu împartă prejudiciile eşecului cu partenerii politici.

În 2000, Iliescu&Co. s-au întors ca salvatori. Pentru mai multă siguranţă, challenger a fost desemnat Corneliu Vadim Tudor. Electoratul, îngrozit de ascensiunea simulată a Tribunului, s-a înghesuit să-l voteze pe Ion Iliescu în turul doi de scrutin, uitând să-l mai întrebe cum a fost cu Mineriada sau câte mandate crede că i se cuvin.

Reţeta consilierilor americani pare să fi fost apreciată în patria mamă a acestora.

După experienţele pe animale, yankeii au decis să administreze propriului electorat vaccinul împotriva întrebărilor incomode în campanie. Trump a fost umflat cu pompa, crescut la o dimensiune ameninţătoare, astfel ca Hillary să nu mai fie interpelată într-o serie de speţe confuze, nici chestionată asupra numărului de mandate cuvenite familiei Clinton. America se va bucura sincer că va avea o doamnă preşedinte, va stabili o nouă premieră, va mai avea de bifat doar un homosexual declarat pentru a demonstra reala egalitate de şanse a tuturor membrilor societăţii.

Revenind pe tărâmurile noastre, în 2004, 2008, 2009, alternanţa la putere în spaţiul mioritic a decurs fără evenimente, instaurând, apoi consolidând o nouă hegemonie. După ce aceasta şi-a epuizat timpul regulamentar, era necesară o nouă tranziţie, un preşedinte fără moştenitori politici importanţi, un tehnocrat care să preia şocul lipsei de investiţii şi investiţiilor păguboase ale înaintemergătorilor politici, o nouă segmentare a spectrului politic.

Alegerile următoare vor fi interesante.

Lipsa de alternative nu se manifestă numai la noi...

În Franţa, pentru a popula ringul prezidenţialelor din aprilie-mai 2017, s-au înregistrat în cursă, oficial sau nu încă, pe lângă Hollande şi Sarkozy, fel şi fel de ungureni, de diaconi, de macovei - Jean Lassalle, François Arise, MichPle Rivasi, Cecile Duflot, Jean-Luc Melenchon, Nathalie Arthaud, Marine le Pen, Philippe Poutou, Nathalie Kosciusko-Morizet, François Fillon. Institutele de sondaje publice fac studii comparative, pe tururi, cine cu cine, care cu care, ca şi când ar conta. Francezii îi înjură pe toţi, dar agitaţia le excită nervul electoral şi vor merge să voteze, că aşa îi şade bine cetăţeanului vieţuitor într-o democraţie.

Diferenţa rezidă în aceea că Franţa are economie.

Sunt foarte curios din ce o să trăiască economia României după alegeri...

Bine, ştiu că o să crească nelipsitul consum, că vor mai apărea două sute de IFN-uri care să ajute familiile de nevoiaşi să-şi ia al optulea televizor pentru garsoniera deja dată în plată, cred că Statul va mai subvenţiona abandonul a două mii de rable şi garantarea a câteva sute de prime case, ştiu că Isărescu va ţine cursul în lesă şi va strânge mizeria în punguliţă, dar, înafară de răscolitul în tomberoanele occidentale, nu prea văd surse reale de venit, deocamdată, până la bunăstare, ne mulţumim cu democraţia.

La urma urmei, alegerile sunt ca fotbalul, dacă nu îţi pasă că n-ai nimic de câştigat, te poţi bucura cât vrei de victoria ălora cu care ţii.