ZIUA UNIVERSALĂ A IEI / ACADEMICIAN SABINA ISPAS: IIA românească ar putea să intre în Patrimoniul Cultural al Umanităţii

Reporter: Stimată doamnă, vă rugăm să ne povestiţi, în câteva cuvinte, originea şi istoria iei.

Sabina Ispas: În limba română, avem doi termeni care definesc o piesă din costumul popular tradiţional: unul este "cămaşa", care provine din limba latină "camisia" şi celălat este "ii" care vine din latinescul "linea".

Este clar că aceste cuvinte au apărut în perioada formării limbii şi poporului român.

În ceea ce priveşte prezenţa acestei piese în costumul popular, putem să ne referim chiar la perioada dinaintea cuceririi Daciei de către romani, întrucât pe Columna lui Traian găsim imagini în metope în care femeile dace poartă asemenea cămăşi încreţite la gât.

Iia este cunoscută şi sub denumirea de "cămaşa cu altiţă", întrucât altiţa - porţiunile ornamentale prin alesătură sau prin cusătură în partea de sus a mânecilor - reprezintă o caracteristică a iiei.

Altiţa dă personalitate şi eleganţă iilor, acolo exprimându-se imaginaţia creatoare şi artistică a persoanelor care le creează.

Iile reprezentau îmbrăcămintea obişnuită, cotidiană a femeilor, care trebuia să fie lejeră şi practică pentru orice tip de activitate.

Iile mult împodobite, elaborate artistic, cu modele diferite care să reprezinte personalitatea, identitatea, se foloseau la costumul de sărbătoare.

Reporter: Ce ne puteţi spune despre costumul popular românesc?

Sabina Ispas: Costumul popular românesc este o creaţie excepţională, exprimă o viziune artistică echilibrată a relaţiei dintre om şi tot ce îl înconjoară, un rezultat al prelucrării superioare elementului natural care îi oferă marteria primă. Eu aş plasa costumul popular românesc între cele mai frumoase din Europa. Diversitatea lui, complexitatea tipologică pe care o exprimă, au atins, cel puţin în secolul al 19-lea, nişte cote de perfecţiune şi de eleganţă remarcabile pentru Europa.

Costumul popular românesc a evoluat de-a lungul sutelor de ani, influenţat de modele timpurilor trecute, de interferenţele cu alte culturi, dând naştere unei tipologii specifice pentru anumite zone ale ţării. Costumul popular românesc îi deosebea pe purtători după categoria socială, vârstă sau sex. În funcţie de veşminte, puteai recunoaşte şi identifica o persoană. Atunci când te întâlneai cu cineva trebuia să ştii cum să i te adresezi, ce protocol trebuie să urmezi; putem spune că era "purtător de normă" în exprimarea relaţiilor între oameni şi diferitele categorii sociale.

Costumul popular era o marcă bine conturată care se referă la calitatea persoanei pe care o aveai în faţă. Istoria activităţii producerii diverselor piese de costum este una a îmbunătăţirii viziunii noastre asupra existenţei şi asupra individului în general, în societate. Costumul este una din mărcile importante referitoare la poziţia, statutul social în orice cultură, şi astăzi. Nici în prezent, nu ne diferenţiem prea mult, ca viziune. Actualmente, putem sesiza o înclinaţie deosebită (ceea ce înainte nu era) pentru o anumită pastişă, o copiere, fără valoare în sine, a felului în care se îmbracă marginalul, pantalonii rupţi şi alte piese de îmbrăcăminte îndoielnice. Este o tendinţă care exprimă o psihologie şi o viziune despre lume şi viaţă puţin schimbate. Costumul popular tradiţional românesc avea nişte rigori extraordinare. Femeile nu se îmbrăcau la 50 de ani ca la 20 de ani, nu purtau aceleaşi haine după căsătorie. Iia era foarte importantă, reprezenta atributele de eleganţă şi valoare pe care şi le dorea orice femeie. De multe ori, iile se brodau în secret. Era o mare mândrie să ai exclusivitatea modelului. Nu mai vorbim despre asemenea exigenţe în prezent. Dorinţa celor interesaţi de promovarea iei astăzi este destul de evident marcată de componenta economică, de comercial şi mai puţin de cunoaşterea funcţiei şi a tehnicilor de realizare. Îmi pare rău că trebuie să spun, dar cred că este o acţiune de conjunctură.

Reporter: Ce ne puteţi spune despre valorificarea costumului popular?

Sabina Ispas: Valorificarea iiei de după primul Război Mondial a fost cu totul şi cu totul specială. Atunci, doamnele din înalta societate, inclusiv Casa Regală, au utilizat iia şi şi-au asumat-o ca marcă identitară românească, împreună cu multe alte piese ale costumului tradiţional.

Înainte de 1990, costumul popular şi mai ales iia au fost valorificate, în modă la cote cu adevărat ridicate în activitatea din cooperaţie. Doamna dr. Olga Horşia, una dintre personalităţile care au lucrat atunci în acest domeniu, a valorificat deosebit de frumos această piesă şi nu numai.

Iia este o parte dintr-un întreg. Acum, această piesă este adoptată doar pentru spectaculozitate.

Procesul cultural este foarte complicat şi nu este o născocire a acestui an sau a ultimilor 2-3 ani. Acum este ceva caracteristic tipului nostru de a percepe cultura, din nefericire.

Astfel, se atinge un anume punct ridicat de identificare şi cunoaştere a valorii, lumea vorbeşte despre ea, dar după aceea oboseşte, se plictiseşte şi trece la altceva. Acest lucru nu ar trebui să se întâmple cu piesele din cultura tradiţională care au un statut excepţional de reprezentativitate.

Reporter: Poate fi considerată iia românească o marcă pentru ţara noastră?

Sabina Ispas: Iia românească trebuie să devină o piesă care să intre în patrimoniul cultural al umanităţii, aşa cum au intrat căluşul, ceata bărbătească de colindători, ceramica de la Horezu sau doina. Comisia Naţională pentru salvgardarea patrimoniului a alcătuit un grup de lucru din 3-4 persoane, care intenţionează să facă un dosar ştiinţific, pentru a solicita la UNESCO introducerea iei în patrimoniul universal al umanităţii.

Iia poate fi o creaţie românească recunoscută universal.

Până acum avem trei piese în Patrimoniul Universal şi s-au mai depus dosare pentru scoarţa românească, mărţişor şi jocurile fecioreşti.

Vrem să introducem iia în Patrimoniul Universal, la nivel transnaţional, împreună cu Republica Moldova.

Reporter: Care sunt principalele diferenţe ale iiei între generaţii?

Sabina Ispas: Iia are valoare în sine, niciodată nu va fi detronată din calitatea ei de a fi o piesă reprezentativă a costumului popular tradiţional.

Iia rămâne acolo ca marcă identitară, fiind o piesă pe care femeile au folosit-o în mod obişnuit, timp de sute sau chiar mii de ani.

Procesul de industrializare a veşmintelor a dus la ceea ce numesc spun eu "democratizarea" îmbrăcăminţii. Totul este mai comod acum, nu mai există o educaţie a armonizării pieselor.

În trecut, nu puteai să croieşti aşa cum aveai tu inspiraţia pentru femeia de 40 de ani şi pentru o fetiţă de 10 ani. Existau nişte norme, iar categoriile sociale, de vârstă sau sex nu puteau îmbrăca orice.

Dacă înainte aveam norme de vestimenţie, astăzi ne confruntăm cu lipsa unei recomandări estetice care ţine de educaţie şi care face ca "strada" să fie puţin cam prea colorată şi uneori "nearmonică".

Aceasta este bucuria oamenilor moderni, de a "călca norma", de a se "personaliza", atitudine care, dublată de o lipsă de informaţie, duce la acea "dizarmonie" despre care vorbeam, nu numai pe stradă.

Există primejdia ca această propagandă de promovare a iei să ducă la degradarea valorii ei reale.

Am constatat că au apărut pe piaţă nişte kitsch-uri îngrozitoare, cu nişte "cruciuliţe" aşezate te miri cum. Am văzut chiar şi ii cu modele imprimate.

Iia este foarte plăcută la purtat, pentru că e făcută din materiale naturale: in, cânepă, bumbac, borangic.

Ca să fie cu adevărat o acţiune în sprijinul promovării iiei, ar trebui ca fiecare piesă să aibă personalitatea celei care a brodat-o.

Reporter: Vă mulţumesc!