ZIUA UNIVERSALĂ A IEI Ia bunicii

Nu mi-am cunoscut bunicile. Nu a fost să fie, eu am venit ceva mai târziu, ele au plecat devreme. Cu toate acestea, de la ambele am moştenit ceva material şi probabil mai multe lucruri imateriale. La capitolul bunuri materiale se înscriu un tablou şi o ie, fiecare cu povestea proprie, mai tristă sau mai veselă.

Ia bunicii are deja 100 de ani şi o mulţime de întâmplări. Primele sunt din perioada interbelică, din tinereţea primei proprietare, când era purtată cu mândrie, la hore, baluri, nunţi şi alte evenimente speciale din lumea satului. Era bine, oamenii erau prosperi, existau multe speranţe, vechiul şi noul îşi dădeau mâna, o ţară mare se clădea sub ochii oamenilor. A venit un nou război mondial şi motivele de veselie s-au împuţinat. S-a schimbat şi regimul politic, soarele începea să răsară doar de la Moscova.

A urmat o perioadă mai puţin fastă, în care tradiţiile au fost schimonosite după voinţa noului regim politic, iar ia a stat mai mult în lada de zestre. O mai scotea din când în când mama mea, dar o purta doar în casă. Cămaşa tradiţională nu mai era la modă, bunicul avea un dosar destul de prost şi recursul la tradiţie se putea interpreta. Cuminte, ia nu a vrut să lase loc de interpretări şi a aşteptat, în întuneric, vremuri mai bune.

Regimul s-a schimbat, dar revenirea la tradiţie nu s-a produs instantaneu. Oamenii erau mult prea ocupaţi să dărâme tot ce făcuseră "foştii", inclusiv lucrurile bune. Au trecut câţiva ani. Ţara se reconstruia, lumea se reaşeza, oameni îşi căutau direcţia. Mulţi au găsit-o în alte zări.

Între timp fata mea a ajuns la şcoală, iar ia a ieşit din nou la lumină. A prins din nou nunţi, serbări, petreceri.

A revenit la viaţă.

La mulţi ani, iilor din lumea întreagă!