A fura

Este prima dată în cei peste trei zeci de ani de exerciţii de gazetărie, adunaţi în biografia personală, cînd mă bucur din toată inima că cineva a deschis un subiect înaintea mea. În cazul de faţă, a făcut-o domnul Cătălin Avramescu în editorialul de marţi, 14.12.2021. Evident, nu întîmplător, aici, în paginile ziarului "BURSA". "A fura de la copii" este un strigăt de indignare faţă de "întîmplările" abominabile din care am ajuns să alcătuim, ca societate, cotidianul nostru. Este în acelaşi timp semnul unei adînci tristeţi. Şi, nu în ultimul rînd, este o trîmbiţă care cheamă nu doar la trezire, ci la o luptă pe care dacă nu o cîştigăm acum, cînd încă mai sunt resurse disponibile, atunci nu ne mai rămîne decît să constatăm că am pierdut nu doar lupta, ci întreg războiul. Vae victis!

De ce furtul a devenit în societăţile de azi, nu doar în România, "un gest" care impregnează comportamentele vieţii de zi cu zi, în absolut toate palierele sociale, fie ele de vîrstă, profesional-ocupaţionale, de statut social, cultură, sisteme de referinţă etico-morale, ori religioase, este o întrebare cu mult mai importantă pentru ceea ce se va întîmpla în viitor decît ar putea crede cineva, la prima vedere.

Societatea în care trăim, iar de aici înainte mă refer strict la cea a României, este una în care furtul a devenit, de mai bine de patru generaţii, nu doar o secvenţă zilnică a relaţiilor între persoane, ci încă mult mai rău, a relaţiilor dintre stat şi cetăţenii săi, dintre cetăţeni şi statul lor, dintre instituţii şi cetăţenii care apelează la serviciile lor, dintre cetăţeni şi instituţiile la ale căror servicii apelează. Furtul, adică aproprierea ilegală sau pseudo-legală a ceva ce aparţine de drept altuia, obiect, bani, resursă de un fel sau altul, este parte structurală, masivă, cotidiană, a relaţiilor din societatea României. Zorii "Republicii Populare" ca alcătuire statală din România post-belică sunt marcaţi de uriaşul furt prin care statul a luat abuziv şi abia legal avutul a peste trei sferturi din totalul cetăţenilor săi, ţărani, meşteşugari, antreprenori şi investitori, deţinători de acţiuni sau valori materiale, fabrici şi biblioteci, bijuterii şi tablouri, case şi icoane de pe pereţi. Asta, în cazul în care nu le-a furat viaţa cu totul, trimiţindu-i cu miile pe baza unor acte administrative care nu au nimic de a face cu justiţia, în "puşcării dedicate" şi "colonii de muncă", adică de exterminare fizică rapidă. A fura din mîncarea copiilor din creşe, cămine, instituţii de ocrotire socială, şcoli etc. este abominabil. Din păcate, este doar picătura unui ocean care tinde să ne acopere pe toţi. Fură unii, zi de zi, cu acelaşi aplomb şi din mîncarea, ori din resursele medicale ale bătrînilor aflaţi în diferite instituţii de îngrijire, după cum fură alţii, zilnic, din resursele spitalelor, din cele ale instituţiilor publice care nu au de a face neapărat cu sănătatea publică sau cu îngrijirea unor categorii defavorizate de persoane. Istoria căilor ferate din România post-decembristă, ca să luăm caz arhetipal, este istoria unui colosal furt organizat, pus ici şi colo sub umbrela acoperitoare a unor decizii legale sau pseudo-legale. Întreg avutul constituit la momentul zero al erei post-decembriste, aparţinînd unor instituţii, altfel, foarte onorabile, cum ar fi însuşi statul numit România, sau armata, avutul sindicatelor sau al organizaţiilor cooperatiste din România descriu un parcurs similar, cînd nu e tras direct la indigo. Organizarea, consumarea şi "acoperirea cu hîrtii" izvoditoare ale unei umbre de legalitate pentru aceste adevărate "festivaluri naţionale ale furtului" sunt activităţile care au consumat cel puţin jumătate din timpul şi "energia politică" a României post-decembriste. De furat de la copii şi de la generaţiile de mîine se ocupă însă nu una, ci nenumărate instituţii "serioase". Rezultatul net al harababurii, incompetenţei, lipsei de orizont, de metodă şi obiective, nesfîşitele falseturi pe aria "reformelor" cîntată de trei decenii de birocraţia ministerului care se ocupă chipurile de organizarea învăţămîntului public din România, ce altceva este dacă nu un uriaş furt de oportunităţi de dezvoltare pentru, iacă, două generaţii de copii şi tineri ai României. Furtul organizat de diplome şi competenţe universitare, organizat sub oblăduirea sau ochiul adormit dinadins al aceluiaşi minister, ce altceva este decît furtul pe scară industrială de oportunităţi sociale care a demolat în România capacitatea de transfer generaţional a competenţelor ştiinţifice, cel puţin pentru următorii 30 de ani? Ce altceva este creşterea galopantă a analfabestimului şi a absenteismului şcolar din România ultimelor trei decenii, sub ochii orbi şi minţile ablatizate ale autorităţilor publice, ale instituţiilor politice şi educaţionale, dacă nu furt masiv, criminal, de vieţi umane?? Sute de mii de copii ai României condamnaţi fără vină la pauperitate absolută, la trai social marginal, la exploatarea cea mai dezumanizantă şi atroce prin scufundare în lumea prostituţiei, a cerşitului organizat şi traficului de droguri sunt încă şi mai rău năpăstuiţi de furtul de oportunităţi sociale pus pe roate de indolenţa şi lipsa de empatie ridicată la rang de politică publică în instituţiile statului, decît năpăstuiţii copii ai grădiniţelor, creşelor sau căminelor cărora li s-a furat mîncarea din farfurie!

O societate în care furtul a devenit activitate socială curentă, extinsă pe scară largă şi acceptabilă pentru mai toată lumea, individ sau instituţie, în ciuda condamnării prin legi sau prin Lege Morală, se îndreaptă inexorabil spre scăderea drastică a capacităţii de a sesiza şi de a reacţiona la suferinţa celuilalt. La limită, spre o societate care ajunge pur şi simplu să interzică orice semn sau act care ar veni în ajutorul celuilalt, aflat în suferinţă, nevoie, neputinţă sau mizerie. Aici ajunseseră comunităţile din cetăţile Sodoma, Gomorrah, Admah, Zeboiim, Bela şi Zoar. De aceea Dumnezeu a hărăzit distrugerea lor. Dar, despre toate acestea, sunt sigur, veţi afla pe larg spectaculoase noutăţi de la Make, cel căruia îi datorez sîmburele concluziei pe care am aşternut-o aici, la finalul acestor rînduri.