A mai rămas doar războiul pentru a distrage atenţia de la colapsul încrederii în guverne şi bănci centrale?

Printr-o simplă coincidenţă, ştirile privind inflaţia din Statele Unite şi prăbuşirea încrederii în administraţia de la Washington au fost scoase de pe prima pagină de invazia iminentă a Rusiei în Ucraina.

Informaţiile deţinute de autorităţile americane, care vin de la aliaţii din NATO, sunt aşa de precise încât spun nu doar ziua ci şi ora atacului.

Într-o notă de pe blogul său, analistul financiar Martin Armstrong a scris că "Biden şi liderii occidentali îl imploră pe Putin să invadeze Ucraina", în condiţiile în care "ei cred acum că au nevoie de o distragere a atenţiei pentru a scăpa de consecinţele politicilor dezastruoase anti-Covid".

Armstrong mai subliniază că tabloul este completat şi de "colapsul total al încrederii în băncile centrale", care sunt nevoite să majoreze dobânzile într-un ritm accelerat deşi "majorarea dobânzilor nu va avea niciun impact asupra deficienţelor de la nivelul lanţurilor de aprovizionare, ci vor înrăutăţi şi mai mult situaţia, în special la nivelul economiilor emergente".

Colapsul încrederii în băncile centrale are chiar o dimensiune aparte în Europa, pe care Armstrong nu pare să o fi luat în considerare.

"Tot mai mulţi oficiali ai BCE îşi pierd încrederea în prognozele de inflaţie ale instituţiei", a scris recent Bloomberg, iar astfel se "încurajează schimbarea opiniilor privind majorarea dobânzilor".

Acesta este contextul în care Christine Lagarde, preşedintele BCE, a acordat un interviu în presa germană, unde a declarat că o restricţionare prea rapidă a politicii monetare riscă să "stranguleze redresarea economică", mai ales în condiţiile în care "majorarea dobânzilor nu va rezolva niciuna dintre problemele actuale".

Din păcate, aceasta este o abordare deosebit de simplistă din partea conducătorului Băncii Centrale Europene. Programele de relaxare cantitativă şi dobânzile zero sau negative au condus la crearea unui cadru economic nesustenabil, caracterizat de alocarea defectuoasă a resurselor şi consumul lor iraţional.

Nu poţi să forţezi menţinerea unui astfel de cadru monetar şi, în acelaşi timp, să afirmi că susţii şi noile politici verzi asumate de băncile centrale cu de la sine putere. În plus, productivitatea şi inovaţia au avut foarte mult de suferit în economiile în care numărul companiilor zombi a crescut accelerat.

Prelungirea acestor programe de stimulare monetară nu va aduce nicio îmbunătăţirea din acest punct de vedere şi nici nu va muta pe alte baze solvabilitatea guvernelor din zona euro, ci doar va adânci gravele deficienţe structurale din economie.

"Creşterea preţurilor energiei poate conduce la creşterea celorlalte preţuri prin intermediul costurilor de producţie şi introducerea unor efecte de ordinul doi asupra salariilor", a subliniat doamna Lagarde în faţa Comisiei pentru afaceri economice şi monetare din cadrul Parlamentului European. Pe de altă parte, preţurile energiei pot avea un efect negativ asupra veniturilor gospodăriilor şi a profiturilor companiilor, consecinţa fiind reducerea activităţii economice şi temperarea presiunilor inflaţioniste, după cum a mai declarat preşedintele BCE.

În declaraţiile sale, Christine Lagarde a avut grijă să evite impresia teribilă creată recent de guvernatorul Băncii Angliei. După ultima şedinţa de politică monetară, unde s-a decis majorarea peste aşteptări a dobânzii de intervenţie, Andrew Bailey a cerut sindicatelor şi muncitorilor să nu ceară majorări de salarii, deoarece astfel ar face foarte dificilă lupta băncii împotriva inflaţiei.

Dacă ar fi fost preocupat cu adevărat de inflaţie, guvernatorul Bailey ar fi propus nu limitarea salariilor muncitorilor, ci reducerea substanţială a salariilor din Banca Angliei, administraţia centrală şi administraţiile locale până când inflaţia revine la ţinta băncii centrale. Acesta ar reprezenta singurul semnal de încredere nestrămutată în capacitatea băncii centrale de a controla inflaţia.

Orice alte propuneri nu reprezintă decât manifestarea unui complex de superioritate din partea unor ticăloşi incompetenţi.

Deoarece este greu de crezut că bancherii centrali vor merge vreodată în acea direcţie, preferând să beneficieze de statutul de asistaţi social de lux, mai rămâne doar căutarea ţapilor ispăşitori, în condiţiile în care s-a ajuns la sfârşitul "economiei prânzului gratuit".

Despre acest fenomen a scris Raghuram Rajan, profesor de finanţe la Universitatea din Chicago şi fost guvernator al Reserve Bank of India Băncii, care a avertizat recent că "a venit vremea pentru nota de plată".

Într-un articol de pe site-ul Project Syndicate, "The End of Free-Lunch Economics", profesorul Rajan critică atât guvernele cât şi băncile centrale pentru promovarea agresivă a unei idei deosebit de nocive, respectiv aceea că programele de stimulare fiscală şi monetară nu au efecte adverse semnificative.

Magnitudinea fără precedent a acestor programe face acum imposibilă orice încercare de normalizare fără declanşarea unei depresiuni economice.

"Dorinţa Federal Reserve de a scuti pieţele de durere a împins investitorii la asumarea unor riscuri tot mai mari şi a sporit aşteptările în ceea ce priveşte intervenţiile viitoare", a subliniat fostul bancher central, în opinia căruia "fiecare economie are un rezervor limitat al credibilităţii politicilor economice".

Acum acest "rezervor" s-a golit complet, iar prânzul gratuit pe care l-a dorit toată lumea va fi plătit, în cele din urmă, de cei care îşi permit cel mai puţin, după cum subliniază profesorul indian.

Acesta preţ trebuie plătit mereu, până când toată lumea va învăţa ce înseamnă încrederea în "ştiinţa economică" promovată de bănci centrale şi guverne care nu îşi asumă nicio responsabilitate pentru dezastrul pe care îl "administrează".