A minţi pentru ţara ta

S-a întâmplat în 1604. Ambasadorul regelui Angliei (James I) era în drum spre Veneţia, unde urma să îşi înceapă misiunea diplomatică. Aflat în trecere prin Germania, a scris, la solicitarea unei cunoştinţe, câteva cuvinte într-un album. Au rămas în istorie drept cea mai influentă definiţie a unui ambasador.

"Un ambasador este un om cinstit trimis în străinătate să mintă pentru ţara sa".

Ambasadorul era Sir Henry Wotton. A fost unul dintre importanţii diplomaţi englezi ai veacului al XVII-lea şi membru al Camerei Comunelor. Se spune că a ales să plece în republica veneţiană pentru că în acele vremuri ambasadorii plăteau din buzunarul lor cheltuielile de reprezentare, iar prezenţa la marile curţi regale presupunea costuri pe care puţini şi le permiteau. O altă presupunere este că a ales Veneţia pentru că acolo avea răgazul să studieze.

Oricum ar fi, cele câteva cuvinte scrise despre postul de ambasador l-au costat scump pe Wotton. După câţiva ani, un autor german a publicat cugetarea într-o carte în care îl denunţa pe regele englez. Acesta nu a fost amuzat şi l-a rechemat pe gânditorul nostru.

Ce a vrut Wotton să ne transmită este ceva mai complicat. În versiunea engleză ("An honest man sent to lie abroad for the good of his country") avem de-a face cu un joc de cuvinte. "Lie" în acest context înseamnă, în acelaşi timp, şi "a minţi" şi "a şedea, a sta undeva". Problema este că în originalul latin, acest joc de cuvinte nu există: "Legatus est vir bonus peregre missus ad mentiendum rei publicae causa".

Un ambasador, aşadar, se ocupă cu minţitul.

Să nu ne grăbim. Mai întâi, să observăm un fapt general. În secolele XVI-XVII exista o disciplină foarte preţuită, a cazuisticii. Pe scurt, era o ştiinţă a cazurilor morale dificile, în care decizia implica riscuri. Tratatele de cazuistică din epocă prezintă numeroase exemple în care minciuna e necesară. Conştiinţa celui care minte este absolvită în unele dintre aceste cazuri, speciale.

Abia după Kant ne-am obişnuit să privim minciuna ca pe ceva ce trebuie evitat necondiţionat. Filozoful german arată că există o datorie absolută de a spune adevărul. Chiar şi atunci când un criminal urmăreşte pe cineva care s-a refugiat la noi în casă. Sceleratul vine la noi la uşă şi ne întreabă dacă urmăritul e acolo. Iar noi suntem sub imperiul datoriei de a spune adevărul, o datorie care nu admite nici o excepţie. Orice am crede despre argumentul lui Kant (elaborat într-un eseu în care răspunde unei critici punctuale a lui Benjamin Constant), totuşi în secolul al XVII-lea afirmaţia lui Wotton trebuie interpretată pe fondul teoriilor cazuisticii. Iar conform acestora, interesul suprem al statului poate justifica, în anumite situaţii, abateri de la etica obişnuită.

Un ambasador, aşadar, minte. Sigur, am aflat că o face în interesul suprem al Statului. Însă tot minciună se cheamă.

Repet: să nu ne grăbim cu concluziile. De aceea ne vom întoarce la textul lui Wotton. Şi ne vom opri asupra unui detaliu: "vir bonus".

Vir înseamnă "bărbat", dar termenul poate fi tradus ca "om" în general. Aşadar, "om bun", nu anume un "om cinstit". Expresia apare la Cato cel Bătrân, de unde e preluată de Quintilian, cel mai influent teoretician al retoricii romane (cu siguranţă cunoscut de Wotton): "vir bonus, dicendi peritus". Oratorul suprem, aşadar, este "un om bun, care vorbeşte bine".

Ce înseamă pentru Quintilian că "vorbeşte bine"? Nu înseamnă neapărat că spune adevărul, oricând şi oricui. Oratorul - o ştim încă dinainte de Quintilian, de pe vremea sofiştilor greci - este angajat în manipularea pasiunilor publicului. Însă, pentru teoreticianul roman, scopul oratoriei este de a-i aduce pe ceilalţi pe calea dreptăţii. Oratorul manevrează abil emoţiile ascultătorilor săi în virtutea unui scop bun. Iar scopul este bun pentru că sufletul oratorului este bun.

Acum putem traduce, în sfârşit, cugetarea lui Wotton. Ambasadorul este un om bun care rătăceşte printre străini (peregre înseamnă aici atât a rătăci, cât şi a face un pelerinaj, în sens spiritual), pentru a-i convinge pe aceştia să acţioneze în direcţia unei forme superioare, comune, a Binelui.

Dar de ce nu a spus aşa de la bun început? Pentru că a minţit. Şi astfel ne-a pus pe gânduri...

Una dintre iluziile timpului nostru este că Adevărul se află aici, la îndemâna oricui. Că nu trebuie să facem nici un efort să ajungem la el. Că îl deţinem spontan.

Sau că nu are costuri. Ori că îl putem spune oricui, cu seninătate.

Uneori există o mare diferenţă între aparenţă şi realitate. Se poate întâmpla să fie nevoie să reflectăm. Să ne angajăm conştiinţa. În feluri greu de intuit pentru ceilalţi.

Wotton şi-a primit, în cele din urmă, slujba înapoi. A revenit la Veneţia. A ajuns apoi ambasador la Viena. Acasă avea mereu probleme cu banii şi a fost chiar arestat pentru datorii, ceea ce nu l-a împiedicat să fie generos cu prietenii. În ultimii săi ani a condus colegiul Eton. A susţinut întotdeauna că este important să spui adevărul.