Ducele de Râpă

Prima bănuială am avut-o acum vreo lună. Priveam o conferinţă de presă a actualei purtătoare de cuvânt a Casei Albe, o anume Karoline Leavitt. Nu era simplu. Această Leavitt este o imatură, râde de una singură şi spune tot felul de aberaţii. Însă ceva totuşi mi-a atras atenţia. Întrebată de un ziarist care este poziţia adinistraţiei americane în nu-ştiu-care chestiune, Leavitt a îndreptat ochii spre tavan, cu subînţeles, şi a spus, sfioasă: "Nu ştiu, am să îl întreb pe Boss!".

Am crezut că nu aud bine. În fond, nu aşa te referi la Preşedintele republicii americane. Dar formularea nu fusese întâmpplătoare. Leavitt a mai folosit termenul "Boss" încă de câteva ori pe parcursul aceielaşi conferinţe de presă.

Ştiu că pentru mulţi semeni cuvântul "Boss" a intrat în vocabularul comun − eu nu am reuşit această performanţă − însă folosirea sa pentru a descrie un lider politic ridică o problemă majoră. Este, cumva, ca şi cum aş saluta pe cineva folosind expresia "Heil Popescu!".

Exact asta este traducerea politică a termenului "boss". Înseamnă "conducător", în sensul de lider politic mesianic, de călăuză politică. În limba germană există termenul "Fuhrer". Acesta era un cuvânt des întâlnit în vocabularul militar al timpului. De aici s-a scurs în retorica ultra-naţionalismului pan-germanist al secolului al XIX-lea. De aici l-a pescuit Adolf Hitler după Primul Război Mondial.

În secolul al XX-lea, termenul a făcut carieră în mediile extremiste. În afara Germaniei, cazul cel mai cunoscut este acela al fascismului italian, cu acel Il Duce, lipit de fruntea lui Mussolini. În România lui Ion Antonescu, traducerea a fost "Conducător". În limba rusă, echivalentul lui Fuhrer/Duce este "vojd", un titlu folosit informal de Stalin şi de Putin. Ferenc Szalasi, Prim-Ministrul pro-nazist al Ungariei, a preluat titlul de "Lider al Naţiunii" (Nemzetvezetõ). Josef Tiso, alt colaborator al naziştilor, de data aceasta din Slovacia, s-a auto-intitulat Vodca (adică Lider, Fuhrer - alt caz în care "viaţa bate filmul").

Unii vor spune că americanul "Boss" nu ţine de această tradiţie autoritară. Ba chiar ţine. Nu ştiu nici un lider american care să îşi fi asumat titlul de "Boss". La originea sa, cuvântul este olandez, "Baas", adică "stăpân", în sensul de "stăpân de sclavi". Evident, limba engleză deja avea cuvântul "Master". Dar după eliberarea sclavilor, acesta devenise "politic incorect", aşa că a fost înlocuit de "boss".

Desigur, nu susţin că Donald Trump este un o copie contemporană a lui Adolf Hitler. Însă exact ca şi predecesorul său german, a luat guvernarea "pe persoană fizică". În partidele pe care politologii le numesc "partide de lider" singurul lucru cu adevărat important este voinţa Ducelui. Adolf Hitler dispreiţuia aparatul de stat şi prefera să îşi transmită deciziile prin aparatul de partid. De la Cancelaria sa personală, spre exemplu, către SS, care era miliţia privată a Partidului Naţional-Socialist, s-au transmis şi executat majoritatea ordinelor care ţineau de lagărele de exterminare. Amatorii de documentare istorice cunosc monumentala Cancelarie a Reich-ului. Ceea ce mulţi nu realizează este că Hitler a călcat foarte rar pe acolo. Cele mai multe treburi ale guvernării el le expedia dintr-un fel de Mar-a-Lago din Alpii bavarezi.

Aşa şi Donald Trump, acest Duce de Râpă al Americii. Omul şi-a numit în funcţii publice doar amici personali. Spre exemplu, aşa-zisul negociator cu Rusia şi Ucraina, un anume Steven Witkoff, este un individ care probabil nici nu ştie unde sunt aceste ţări pe hartă, fiind un simplu tovarăş de golf al lui Donald Trump.

Iată de ce este greşită întrebarea pe care şi-o pun astăzi mulţi comentatori: "Ce crede (sau ce va face) actuala administraţie americană?". Donald Trump este radical opus întregii administraţii americane. El conduce, literalmente, de acasă din sufragerie (nu, din păcate nu exagerez). El îşi asmute adepţii să pună barosul în primul rând pe instituţiile americane.

Una dintre primele intrate în vizorul lui Boss este chiar Departamentul de Stat (ministerul de Externe, pe limba noastră). La ce le mai trebuie Statelor Unite ambasade dacă cuvântul de ordine este "Boss decide!"? Aşa că Trump a început să reducă personalul şi chiar numărul de reprezentanţe diplomatice ale Statelor Unite. Cred că Rusia, Turcia şi China comunistă îşi freacă mâinile de bucurie.

Trump, am mai spus-o, este adeptul unei formule politice numită "patrimonialism". Este un sistem intens personalizat, în care statul este administrat printr-o reţea de fideli ("yes-men") exact ca moşia proprie.

Va mai ţine şarada? Eu unul mă îndoiesc. Zilele trecute s-a dat publicitaţii un sondaj de opinie care ne arată că Trump este, de departe, cel mai nepopular preşedinte american de când s-au inventat sondajele de opinie. Deja unii membrii ai curţii sale au început să exprime îndoieli cu privire la acest salesman care ameninţă să falimenteze bursa americană. Principalii oameni de afaceri din Statele Unite deja au transmis Casei Albe că, dacă va continua cu această politică haotică a taxelor vamale, în curând americanii vor ajunge să vadă "rafturi goale" în magazine. Aşa că, în ceea ce mă priveşte, presimt că mai avem doar puţin de răbdat.