A patra revoluţie industrială şi impactul său asupra forţelor armate (III)

• Spaţiul cibernetic ca un câmp de luptă special

Studierea spaţiului cibernetic îşi găseşte justificare în faptul că un război în acest cadru este adesea considerat ca ameninţarea principală legată de dezvoltările tehnologice actuale. Războiul cibernetic şi vulnerabilităţile cibernetice sunt deseori menţionate atunci când vine vorba de noile tehnologii şi despre impactul acestora asupra securităţii, chiar dacă potenţialul lor rămâne de cele mai multe ori neglijat. Sectoare întregi ale societăţii pot fi paralizate sau indisponibilizate prin acţiuni din domeniul cibernetic. Acest fapt se datorează în parte dificultăţii evaluării consecinţelor atacurilor cibernetice, care se pot întoarce chiar împotriva atacatorului.

Relevanţa acestei teme a fost demonstrată cu numeroase ocazii în ultimul deceniu. Instituţii precum guverne şi ministere au fost ţinte directe, precum şi companii private de importanţă vitală şi strategică pentru statele din care făceau parte. Se constată tot mai des confruntări, chiar şi între state, în spaţiul cibernetic. Raporturile de forţă generează crearea de frontiere ridicate ca măsuri de protecţie. Dimensiunea umană şi politică rămân totuşi esenţiale în spaţiul cibernetic, deoarece dincolo de aspectele tehnice, există o confruntare reală între strategii şi interese care vizează scopuri concrete care nu sunt nici virtuale, nici imateriale. Mai multe state, ca de pildă China şi Rusia, caută să-şi impună controlul şi în spaţiul cibernetic şi nu se dau în lături de la utilizarea acestuia în beneficiu propriu, astfel că spaţiul cibernetic a devenit un câmp de luptă similar cu solul, aerul, marea sau spaţiul²¹, cu un potenţial din ce în ce mai evident.

Prin raportarea la definiţia spaţiului cibernetic ca spaţiu construit din 3 straturi diferite²², se pot evidenţia diferite tipuri de acţiuni ostile posibile în fiecare dintre straturi.

(1) În stratul fizic, sunt anticipate atacuri împotriva infrastructurilor, echipamentelor, armamentelor sau reţelelor. Interesant este că în acest strat, legătura între spaţiul cibernetic şi alte spaţii este evidentă. Un raid aerian poa­te distruge, de exemplu, clădiri care adăpostesc servere şi astfel să blocheze capacităţi sau funcţii în spaţiul cibernetic. Izolarea spaţiului cibernetic ca pe un câmp de luptă distinct este deci relativă. (2) În stratul software-urilor, atacurile survin cel mai adesea prin introducerea de softuri dăunătoare care permit distrugerea sistemelor şi softurilor adverse, indisponibilizarea lor sau preluarea controlului asupra lor. În fine, (3) în stratul cognitiv, un adversar va urmări furtul de informaţii sau modificarea datelor stocate sau transmise pentru a determina adversarul să ia decizii greşite. Se observă aici diversitatea acţiunilor posibile împotriva forţelor armate în spaţiul cibernetic şi numeroasele vulnerabilităţi care trebuie controlate. Prioritizarea devine foarte dificilă, din moment ce consecinţele în toate cele trei straturi se pot dovedi fatale pentru sistemul în ansamblul său. Aproape toate acţiunile posibile sunt relevante pentru securitatea militară.

Spaţiul cibernetic trebuie considerat ca un teatru de operaţiuni veritabil, chiar dacă este adesea folosit simultan cu alte teatre de operaţiuni din alte sfere. Trebuie conştientizat faptul că spaţiul cibernetic, datorită posibilităţilor pe care le oferă şi pagubelor pe care le poa­te genera, poate fi utilizat în mod exclusiv, chiar dacă beneficiarii acţiunilor se situează în alte domenii, cum ar fi economia. Nu este de mirare că problema se pune în raport cu natura conflictelor şi cu pragul de la care un stat se poate simţi atacat şi poate fi în poziţie legitimă de apărare dacă este victima unor atacuri cibernetice. Tot mai des, punerea în primejdie a economiei unui stat poate fi considerată ca un atac, din cauza consecinţelor foarte similare cu cele ale unui conflict clasic. Creşterea gradului de conectare, prin introducerea tot mai multor obiecte în reţea, nu face decât să crească acest risc. Dominaţia Statelor Unite în acest spaţiu, cu supravegherea de care sunt capabile să o exercite, determină tot mai multe state să îşi dorească să dispună de propria infrastructură pentru a putea să le controleze, să le filtreze şi, după caz, să le blocheze.

Spaţiul cibernetic trebuie considerat ca un teatru de operaţiuni veritabil, chiar dacă este adesea folosit simultan cu alte teatre de operaţiuni din alte sfere.

Însă există şi atacuri mai uşor de identificat. Acest lucru se întâmplă atunci când domenii civile importante sunt perturbate grav, până în punctul de a ameninţa buna funcţionare a societăţii. Reţelele tot mai importante în societăţile moderne devin în acelaşi timp ţinte şi vectori ai atacurilor. În fine, ca în cazul unui atac convenţional, securitatea populaţiei este pusă în pericol. Un război în spaţiul cibernetic poate aduce victoria prin atacarea infrastructurilor civile critice din domeniul aprovizionării energetice (apă, gaz, electricitate), sănătăţii, traficului rutier, feroviar sau aerian, aprovizionării generale. Anumite state vor răs­punde atacurilor cibernetice în măsura în care agresorul poate fi identificat, prin acţiuni militare convenţionale. În cazul conflictelor deschise, armele cibernetice sunt utile, în măsura în care acestea permit perturbarea sau influenţarea senzorilor, co­municaţiilor şi deci luarea de decizii.

...nu este de neglijat faptul că spaţiul cibernetic este un spaţiu de predilecţie pentru folosirea inteligenţei artificiale, fiindcă doar cu ajutorul acesteia se poa­te gestiona spre propriul avantaj volumul de informaţii din acesta şi se poate folosi imensa reţea a Internetului.

În toate cazurile, avantajul principal al unui agresor care foloseşte spaţiul cibernetic este dat de dificultatea adversarului de a conştientiza că este atacat şi de a identifica autorul atacului. Un agresor poate fi nu doar un stat sau un grup armat, ci şi un pirat izolat, un grup terorist cu mijloace limitate, ca de pildă o microcelulă de activişti de orice tip sau grupuri infracţionale motivate doar de câştig. Agresorul poate acţiona oriunde şi instantaneu. Spaţiul cibernetic permite fiecărui individ care, dintr-un motiv sau altul, este în dezacord cu un stat, să îl înfrunte, cu producerea de daune importante. Flexibilitatea spaţiului cibernetic permite fiecărui actor sau fiecărui utilizator să-şi construiască "propriul spaţiu în funcţie de utilizarea sa, de reprezentările sale, de interesele sale"²³. Recunoaşterea unui act de război care vizea­ză producerea de pagube unui stat sau populaţiei acestuia şi diferenţierea sa de un act criminal devin procese foarte dificile.

În concluzie, nu este de neglijat faptul că spaţiul cibernetic este un spaţiu de predilecţie pentru folosirea inteligenţei artificiale, fiindcă doar cu ajutorul acesteia se poate gestiona spre propriul avantaj volumul de informaţii din acesta şi se poate folosi imensa reţea a Internetului.

• Concluzii şi consecinţe

Introducerea noilor tehnologii, care constituie cea de-a patra revoluţie industrială, implică deci atât riscuri, cât şi oportunităţi, pentru domeniul civil şi cel militar. Rolul şi echiparea forţelor armate, respectiv paleta de instrumente în sens larg vor trebui să evolueze. Volumul de date schimbate şi care trebuie supuse analizei ("infobezitatea"²⁴) pentru a deprinde o cunoştinţă care să poată fi folosită ar putea constitui o limitare în calea dezvoltării şi introducerii noilor tehnologii în cadrul forţelor armate. De asemenea, mentenanţa ar putea crea limitări, chiar dacă şi aceasta ar putea fi, măcar în parte, automatizată.

Statele care nu sunt membre ale unor alianţe militare sau nu deţin rangul de superputeri (ca de pildă Elveţia) nu vor avea resursele pentru a supravieţui ritmului evoluţiilor tehnologice şi pentru a introduce sisteme complexe în cadrul forţelor armate proprii.

Costurile constituie fără îndoială limitarea cea mai importantă. Puţine state vor fi capabile să finanţeze forţe armate care să dispună de toate aceste noi sisteme²⁵. Statele care nu sunt membre ale unor alianţe militare sau nu deţin rangul de superputeri (ca de pildă Elveţia) nu vor avea resursele pentru a supravieţui ritmului evoluţiilor tehnologice şi pentru a introduce sisteme complexe în cadrul forţelor armate proprii. Dependenţa lor de cercetarea şi sprijinul din sectorul privat va creşte. Aceste limitări vor persista chiar dacă Internetul obiectelor va reduce o parte din costurile din numeroa­se domenii şi va îmbunătăţi eficienţa mijloacelor angajate atât în misiuni de sprijin cât şi de luptă. Protecţia sistemelor şi nevoia de specialişti vor genera costuri importante, iar acest lucru ar putea să nu aducă niciun beneficiu, întrucât câştigul din eficienţă şi reducerea numărului sistemelor ar putea fi compensat de creşterea costurilor materiale şi de personal.

Importanţa rolului omului şi necesitatea de a păstra o parte dedicată intervenţiei umane sunt subiecte cruciale şi determinante.

Impactul conectivităţii crescute a dispozitivelor, mai ales când acestea dispun de o anumită autonomie, rămâ­ne încă dificil de evaluat. Importanţa rolului omului şi necesitatea de a păstra o parte dedicată intervenţiei umane sunt subiecte cruciale şi determinante. Mai mulţi actori cad de acord asupra faptului că intervenţia şi munca umană îşi vor păstra în întregime importanţa, chiar şi în domeniul culegerii de date şi de introducere a acestora în sisteme²⁶. Automatizarea completă nu va fi posibilă. Vor trebui definite spaţii specifice în care dispozitivele vor putea acţiona în mod autonom, iar altele în care intervenţia umană va rămâne indispensabilă. Problema care se va pune va fi oportunitatea de a oferi dis­pozitivelor puterea de a corecta anumite decizii ale fiinţelor umane atunci când consideră că a intervenit o eroare. În acest caz, dispozitivul ar prelua într-un fel controlul total asupra acţiunii²⁷.

Cu toate acestea, capacitatea apărării de a integra şi controla dezvoltarea noilor tehnologii va constitui cheia securităţii viitorului. Această dezvoltare, ca în cazul vechilor sisteme de arme mai puţin sofisticate, se va dezvolta pe două axe opuse: pe de o parte, noile tehnologii vor fi utilizate pentru îmbunătăţirea eficienţei, iar pe de altă parte, pentru a îmbunătăţi protecţia. Capacitatea de a distruge şi capacitatea de a supravieţui îşi vor păstra importanţa, iar progresele din aceste două domenii vor tinde pe viitor să se neutralizeze. Noile tehnologii vor servi eforturilor militare, care le vor face mai fiabile şi mai rezistente.

Dimensiunea umană va rămâne o miză esenţială şi pentru Elveţia. Va fi nevoie de tot mai mulţi specialişti pentru a pune în funcţiune şi a întreţine dis­pozitivele, chiar dacă acestea vor avea un grad înalt de autonomie. Va fi nevoie de mai multe persoane capabile să interpreteze date. În cazul unei armate de miliţie cum este armata elveţiană, se pune problema identificării numărului necesar de specialişti civili ataşaţi serviciului militar, posibilităţii capacităţii de a-i forma în conformitate cu nevoile sau nevoii înfiinţării unei specializări în aceste domenii. Se va ridica şi problema importanţei intuiţiei în procesul de luare a deciziilor. Aceas­ta nu va putea fi înlocuită de procese tehnice, chiar dacă inteligenţa artificială va avea capacitatea de integrare a experienţelor trecute.

În cazul unei armate de miliţie cum este armata elveţiană, se pune problema identificării numărului necesar de specialişti civili ataşaţi serviciului militar, posibilităţii capacităţii de a-i forma în conformitate cu nevoile sau nevoii înfiinţării unei specializări în aces­te domenii.

Doctrina va trebui să conţină aspecte privitoare la posibilitatea atacurilor cibernetice şi la modul de răspundere proporţională la acestea, în cazul în care atacurile sunt confirmate. Consecinţa logică este că o capacitate ofensivă în acest sector e obligatorie. Dezbaterea asupra posibilităţii de a răspunde unui atac cibernetic prin acţiuni din domeniul convenţional indică interacţiunile dintre spaţii de îndată ce con­secinţele activităţilor din spaţiul ciber­netic se răsfrâng asupra altor spaţii.

Nu trebuie trecut cu vederea faptul că de evoluţiile tehnologice beneficiază şi actorii privaţi, în principal datorită scăderii costurilor previzibile, iar acest lucru va deschide noi perspective pentru aceşti actori şi va necesita o reacţie a statelor împotriva noilor vulnerabilităţi. Cooperarea dintre indus­tria civilă şi cea militară şi dintre naţiuni va deveni o caracteristică centrală a dezvoltării forţelor armate, atât din raţiuni bugetare cât şi tehnologice. Evoluţia spre o digitalizare mai extinsă, în special în cazul forţelor armate, va fi favorizată de patru factori principali. În primul rând, (1) scăderea preţurilor senzorilor şi dispozitivelor de captare de toate felurile, dar şi reducerea dimensiunilor acestora. Apoi, (2) creşterea conectivităţii cu reţele tot mai dense şi mai competitive va furniza baza necesară acestei dezvoltări. De asemenea, (3) aparatele de stocare şi de prelucrare a datelor vor avea dimensiuni tot mai mici. În fine, putem să ne aşteptăm la (4) noi programe care vor permite prelucrarea datelor cu scopul identificării acţiunilor adecvate şi declanşării lor.

Însă, pe de altă parte, vor exista cinci factori importanţi care vor limita fără îndoială expansiunea noilor tehnologii pe câmpul de luptă: (1) condiţiile meteorologice, (2) distincţia între combatanţi şi necombatanţi, (3) piratarea/sabotarea informatică, (4) viteza de dezvoltare a sistemelor care va provoca probleme între generaţiile diferite de produse şi (5) celelalte riscuri implicate. Aceste limitări se datorează faptului că hiperconectivitatea poate genera erori şi deci vor trebui elaborate mecanisme de control pentru prevenirea erorilor. Folosirea de către forţele armate a noilor tehnologii implică faptul că acestea vor fi expuse aceloraşi riscuri ca şi societatea civilă. Controlul inteligenţei artificiale va reprezenta o miză crucială, întrucât dis­pozitivele vor putea acţiona, considerând că fac bine, şi pot scăpa de sub controlul militarilor, de­terminând astfel un pericol semnificativ.

În special, distincţia între aliaţi şi adversari va reprezenta o miză dificil de delegat unor dispozitive.

În concluzie, în cazul armatei elveţiene, trebuie parcurse trei etape pentru integrarea noilor tehnologii:

- Definirea nevoilor cu scopul de a obţine o veritabilă plusvaloare;

- Identificarea soluţiilor posibile în raport cu tehnologiile existente sau în curs de dezvoltare;

- Adaptarea tehnologiilor selectate la constrângerile utilizării militare, în special în domeniul securizării²⁸.

În timpul acestui proces, va trebui integrată şi chestiunea compatibilităţii între dispozitive şi programe de generaţii diferite şi care ar putea intra în conflict. Este posibil ca armata elveţiană să nu poată, din motive în principal financiare, să urmeze fiecare etapă tehnologică şi să-şi adapteze constant totalitatea mijloacelor. Se vor efectua aşadar adaptări şi integrări progresive ale noilor tehnologii testate, aşa cum s-a întâmplat deja cu FA-18, care pot fi considerate calculatoare care zboară. După un model similar, sunt anticipate şi alte aplicaţii în domeniul auto­matizării anumitor sisteme de arme.