Aberaţia de conformitate

Epurările politice în viaţa partidelor şi justificarea lor prin referire la "încălcarea disciplinei de partid" au umplut din nou scena vieţii noastre publice. Nu sunt o noutate a ultimelor luni sau ani de democraţie post-decembris­tă. Din 1990 încoace, răbufnesc, la răstimp, ca nişte vulcani doar aparent adormiţi. Reacţia? Aproape zero! "Treaba lor, să facă ce vor, doar e partidul lor, nu-i al meu!", spune alegătorul, redus încă din zorii cenuşii ai pseudo-democraţiei noastre la orizontul actului de a pune un vot în urnă. Gata, pentru el, politica aici începe, aici se termină! Restul sunt doar cuvinte... cuvinte... cuvinte, vorba lui Hamlet! Reacţiile omenilor politici? Acelaşi zero, tăiat în patru! Mai rău, liderii politici se întrec în a-şi da sfaturi, ba chiar a cere imperios, inclusiv partenerilor de coaliţie, să-l dea afară, pe X, ori pe Z!!! (Cazul Ponta-Sorin Roşca Stănescu!). La rîndul lor, reacţiile din presă nu trec nici ele dincolo de pragul "răfuielilor". Cine cu cine se confruntă, din care motive, ştiute, ori doar presupuse! Cine a cîştigat, cine a pierdut! Lipsa crasă de cultură politică nu este o achiziţie nouă în spaţiul nostru social. Dimpotrivă, este poate una dintre puţinele şi autenticele "grele moşteniri" ale unei istorii "mai lungă decît veacul". Din păcate, nimeni, începînd cu partidele politice şi terminînd cu educaţia instituţională, nu mişcă nici măcar un grăunte de nisip, astfel încît să sperăm că măcar generaţia viitoare s-ar putea mîntui de această boală. Una care ne interzice, pur şi simplu, apropierea de normalitatea politică. Mai gravă decît această carenţă, însă, este capacitatea nelimitată a oamenilor care fac la noi politică de a se îmbiba cu modele şi soluţii împrumutate din arsenalul singurului trecut politic activ la care generaţiile actuale, din nefericire, au avut acces, cel marcat de practica ideologică totalitară în forma ei absolută, stalinist-ceauşistă. Nimeni nu pare să sesizeze dimensiunea grotescă şi nocivitatea dizolvantă a acestor practici politice, aflate la celălalt pol al scalei, în raport cu democraţia, cu drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi, mai general, cu Ideea de Libertate, fără cultivarea şi înflorirea căreia nici un model democratic nu poate supravieţui. Ba, luat la repezeală de la treburile lui, omul de bun-simţ ar putea spune: păi, altfel nu se poate! Ce, partidul e aşa, ceva unde fiecare face ce vrea? Unde nu există şefi şi ierarhii? Unde cel de jos poate să facă şi să spună ce vrea, iar cel de sus să-l asculte, fără să-i poată face nimic? Trebuie o disciplină, domnule! Altfel nu merge, nimic, ca lumea!" Ideile şi noţiunile contra-intuitive fac parte din domeniul matematicii şi al fizicii. Aşa s-a întîmplat cu numerele iraţionale, care au şocat şcoala pitagoreică, ori cu geometriile neeuclidiene, ori cu spaţiile hilbert, ori cu noţiunea fizică de nedeterminare, pe care însuşi Einstein a respins-o, tocmai pentru că este atît de contra-intuitivă, încît i s-a părut monstruoasă şi probabil, departe de adevăr! Pot exis­ta asemenea noţiuni în domeniul politic? Oricît ar părea de neverosimil, ideea şi condiţiile libertăţii politice, într-un spaţiu democratic, sunt în cea mai mare parte contra-intuitive! Mai ales pentru cei care operează cu referenţiale care vin din experienţa dictaturilor şi a regimurilor puternic opresive. Este desigur contra-intuitiv, dar partidele politice care funcţionează în regim democratic nu sunt nişte instituţii unde fiecare membru are un contract de muncă, pe care şeful îl poate desface, pe motiv de "indisciplină"! Partidele politice de tip democratic sunt nişte instituţii speciale, în care noţiunile de aderenţă liberă şi de confruntare permanentă a opiniilor, ca mecanism principal de căutare şi rezolvare a problemelor sociale, sunt singurele valabile. Decizia politică, poate şi este structurată ierarhic! Asta însă nu are nimic de a face cu ideea că cineva care comentează sau se ridică împotriva unei decizii luate poate ori trebuie "dat afară". Normalitatea democratică cere ca, dintr-un partid democratic să poţi pleca, dacă ideile şi soluţiile tale sunt alături cu cele oficializate de structurile de decizie ale partidului, nu să fii dat afară! La limită poţi fi ignorat, nebăgat în seamă, neluat în calcul cînd este vorba de a ocupa funcţii de decizie ori în structurile de guvernare etc. Dar, să fii dat afară este o aberaţie din arsenalul pur al modelelor totalitare! Doar în aceste modele spaţiul social este arbitrar şi abuziv împărţit în "spaţiul privilegiat", al celor care sunt "în rîndurile partidului" şi cel al ostracizării, al "iadului social", al neantului chiar, unde sunt azvîliţi cei ce au "greşit faţă de partid", ori nu s-au ridicat la nivelul criteriilor cerute de cerberii care permit "intrarea în partid". Această aberaţie nu are nimic de a face cu spaţiul social al unei lumi democratice! Într-o asemenea lume, politicul nu desparte, ci se exprimă în diversitate! De aceea se spune, ba stătea scris chiar şi pe zidurile Bucureştiului lui Decembrie 1989, că "Nu există democraţie, fără Libertate". Iar, la limita restrictivă a definiţiei, democraţia nu există fără dreptul garantat oricui de a spune NU, ori de a opina radical diferit de ceea ce spune autoritatea, oricare ar fi ea! Partidele noastre politice, dacă intri în măruntaiele textelor care le ţin loc de statute şi dacă priveşti, fie şi numai de la fereastră, "viaţa lor de partid" sunt doar copii, de două ori jalnice, ale unor structuri autoritar-anti-democratice, fără nici un temei numite partide, de cea mai selectă extracţie bolşevic-stalinistă. Aceştia sunt corifeii politici în mîinile cărora stă soarta Democraţiei din România pe care ei "o apără" (altă expresie hrănită de mentalitatea tipic stalinistă!) cu uneltele, practicile şi ideologia totalitară! Ba, unii dintre ei, mînaţi de ambiţii cu anverguri europene, încearcă din răsputeri să o exporte instituţiilor democratice şi aşa fragile ale Bruxellesului!

Demolarea oricărei alcătuiri democratice începe cu aberaţia de conformitate!