Adevărata măsură

Dintre "bolile profesionale" ale politicianului României post-decembriste, spaima, amestecată cu dorinţa irepresibilă şi satisfacţia rînjită de a lovi peste bot, de a pune zgardă, ori de a strivi libertatea de exprimare prin presă, desigur, libertatea celorlalţi, a "sistematicilor opozanţi"!, este de departe cea mai răspîndită şi mai rezistentă la tratament. Nu-i vorbă, "medicii" societăţii civile din România au adormit de mult în cizme. Dacă n-au devenit lăudători de profesie ai puterii, pe bani buni şi funcţii grase, atunci cu siguranţă au găsit altceva mai "productiv" de făcut, decît să tune şi să fulgere împotriva celor ce atentează tot mai viguros şi în deplină impunitate la liberatea presei. Din păcate, Constituţia României nu are, ca cea a Statelor Unite, un Prim Amendament care să ocrotească în mod special şi deasupra oricăror altor considerente această uriaşă, dar atît de friabilă sursă de putere, a celor lipsiţi de putere.

Dacă ar vrea cineva să măsoare unghiul sub care se depărtează societatea noastră de linia de normalitate a unei democraţii funcţionale, atunci ar fi suficient să facă o comparaţie între ceea ce era, cum era şi ce forţă de control asupra politicii exercita, în România, presa anilor 1990-1994, respectiv ce este, cum este şi ce forţă de control mai are presa, astăzi. Rezultatul arată pur şi simplu înspăimîntător, pentru cineva care are tăria să ţină ochii deschişi şi nu se îmbată cu apă rece. Libertatea de exprimare în România s-a prăbuşit la cote care se apropie tot mai mult de vecinătatea sinistră a perioadelor non-democratice din bogata noastră istorie, iar asaltul politicienilor, al instituţiilor puterii şi al altor centre de interese anti-democratice creşte în violenţă pe zi ce trece.

Ca să avem o unitate de măsură, am să relatez o istorie recentă, petrecută în America. O ţară care îşi trimite cetăţenii la război, acolo unde politicienii au decis că Interesul Naţional impune folosirea forţei militare. În Afganistan, spre exemplu, unde este în curs un război, chiar dacă nu atît de extins încît să îl putem compara cu cel din Coreea anilor "50, ori din Vietnamul anilor "60. Un război, totuşi, în care soldaţii mor! Atunci cînd este posibil, trupurile fără viaţă ale militarilor americani, căzuţi în luptă, se întorc acasă, la familiile lor, pentru a fi îngropate cu toate onorurile militare. Tragic şi înălţător! Închipuiţi-vă pentru un moment o astfel de ceremonie, cu reprezentanţii oficiali ai armatei, cu gardă de onoare, cu drapelul acoperind sicriul, cu părinţii şi familia tînărului dispărut prăbuşiţi sub povara celei mari teribile suferinţe ce-i poate fi dată unui părinte. La cîteva zeci de metri depărtare, un grup zgomotos de manifestanţi, cu pancarde. Au sosit cu circa o jumătate de oră înainte de începerea solemnităţilor şi se manifestă zgomotos. Sunt membri ai Bisericii Baptise din Westboro şi, în virtutea libertăţilor lor constituţionale, au primit aprobarea autorităţilor locale pentru manifestaţie. Conduşi de reverendul Fred Phelps, ei se deplasează în diferite locuri pentru a picheta ceremoniile funerare ale soldaţilor americani strigînd: "Mulţumim lui Dumnezeu pentru soldaţii morţi!", "O să ajungi în iad!", "Dumnezeu urăşte America!" sau "Mulţumim lui Dumnezeu pentru 9/11". Ceea ce inspiră aceaste manifestări nu este o atitudine anti-americană, ori anti-război, ci ideea că America şi fiii ei sunt pedepsiţi pentru toleranţa faţă de homosexualitate, oficializată acum în toate mediile instituţionale, inclusiv în armată. O familie, asaltată, astfel, într-unul dintre cele mai teribile momente ale vieţii sale, a depus plîngere în justiţie împotriva bisericii res-pective, care s-a folosit de libertatea de expresie acordată atît de larg americanilor, pentru a provoca altora suferinţe emoţionale excepţionale. Familia îndoliată a cîştigat procesul, în primă instanţă, şi daune de 11 milioane de dolari. În apel, i s-a dat din nou dreptate, dar suma a fost redusă la 5 milioane. Cazul a ajuns la Curtea Supremă! Zilele trecute, cea mai înaltă instituţie judiciară din America s-a pronunţat: "Puterea cuvîntului este mare. Îi poate mobiliza pe oameni la acţiune, îi poate mişca pînă la lacrimi, fie ele de bucurie sau de suferinţă, sau, aşa cum s-a întîmplat în acest caz, poate provoca o adîncă suferinţă. Pe baza faptelor care ne-au fost supuse examinării, nu putem reacţiona la această suferinţă pedepsindu-l pe cel care a vorbit în public. Ca naţiune, noi am ales o cale diferită - să protejăm chiar şi cuvîntul public care face rău, pentru a fi siguri că nu înnăbuşim dezbaterea publică".

Desigur, nu toată lumea consideră că această sentinţă, votată cu 8 din cele 9 voturi ale Curţii, care răstoarnă judecata celorlalte instanţe, este perfectă, ori lipsită de pericole. Un lucru este însă sigur, ea va fi respectată, de acum înainte, de orice altă instanţă, pînă la încetarea existenţei entităţii statale numită SUA. Primul Amendament al Constituţiei şi-a păs-trat, întreagă, puterea!

Din păcate, după două decenii de democraţie originală, pline de exerciţii şi experimente de "contorsionism constituţional", de batjocorire a însăşi ideii de respect faţă de principiile legii fundamentale, de încălcări grosolane ale spiritului şi literei Constituţiei, chiar de către instituţiile care ar fi trebuit să-i stea pavăză, de la Preşedinte şi Guvern, la Curtea Constituţională, societatea românească dovedeşte că nu a ales încă drumul către conceptul de libertate, a cărui măsură este Primul Amendament al Constituţiei Americane.