Al doilea război ne-mondial

Priviţi ştirile şi nu vă vine să credeţi? Sunteţi surprinşi? Nu ştiţi de unde au răsărit regimuri precum cel iranian? Sau tirania lui Vladimir Putin? Totul are, din păcate, o logică. Nu este doar nebunie de moment.

Pentru a înţelege sensul evenimentelor recente trebuie să ne întoarcem în timp, în vara anului 1945. Cele trei mari regimuri totalitare (Germania nazistă, Japonia imperială şi Italia fascistă), împreună cu aliaţii lor (printre care şi România dictaturii Antonescu), erau învinse. La San Francisco învingătorii puneau bazele Organizaţiei Naţiunilor Unite. Omenirea îşi revenea după Al Doilea Război Mondial.

Există însă o problemă cu această descriere. Nu este întocmai corectă. Al Doilea Război a fost unul mondial în sensul în care a combinat teatre de război de pe aproape tot globul, din insulele Pacificului până în mijlocul Atlanticului, din nordul Norvegiei până în deşerturile Africii, din junglele Asiei de Sud-Est până în Caucaz. Dar dacă vă uitaţi atent la lista de mai sus, observaţi că, totuşi, mari părţi din lume nu au fost atinse direct de război.

Las la o parte acum cazurile mai speciale. Mexicul a fost, oficial, în război, însă nu a trimis trupe şi nu a pierdut, practic, nici un om. Brazilia a pierdut mii se marinari şi de soldaţi, a avut un corp expediţionar care a luptat în Italia, dar cel puţin nu a văzut lupte pe teritoriul său. Turcia a declarat război Germaniei abia în Februarie 1945.

Haideţi să scanăm puţin harta anului 1945 pentru a descoperi un lucru îngrijorător, care a trecut neobservat în euforia victoriei. În Irlanda exista un regim care a transmis condoleanţe la anunţul ştirii cancelarului Adolf Hitler. În Argentina regimul a declarat, pe hârtie, război Germaniei, pentru ca în scurtă vreme să înceapă să acorde azil criminalilor de război nazişti.

Unul dintre cazurile cele mai atipice este acela al Thailandei. În fond, nu ştiu de ce spunem Thailanda - în realitate numele european al ţării este Siam - ea a fost rebotezată în anii 1930 de o dictatură rasistă. Guvernul siamez a fost în aşa măsură la remorca Japoniei încât Statele Unite au refuzat să îi declare separat război. În 1946 presiunile internaţionale şi o doză de trupe americane au mai potolit apetitul pentru dictatură, dar nu prea mult.

Cazul clasic este, iarăşi, Europa. În Spania avem o dictatură fascistă care supravieţuieşte până în anii 1970. Simetric, în Suedia, avem un stat socialist care practică eugenismul, care prosperă tot până atunci. Ca şi în celelalte două state, în Portugalia războiul trece ca apa peste gâscă, iar regimul lui Salazar durează tot până în anii 1970.

Vă întreb ca în cazul testelor acelea din revistele populare: aţi detectat ursuleţul ascuns în pădure? Al Doilea Război Mondial nu a fost chiar mondial. Multe state nu au fost afectate direct. Mai grav, dictaturi odioase au supravieţuit. În 1945, treaba nu a fost terminată. Democraţiile au învins, însă doar într-un sens limitat.

Cazul cel mai clar este al Uniunii Sovietice. În 1939 începe războiul ca agresor. În mod normal, liderii sovietici ar fi trebuit să stea pe banca acuzaţilor alături de aceia nazişti pentru invadarea Poloniei. Stalin şi Molotov atârnând în ştreang alături de generalii nazişti: ce spectacol! Istoria a vrut, însă, altfel. URSS-ul a terminat războiul între învingători şi s-a întors la obiceiurile sale imperialiste: a transformat imediat statele din Europa Centrală şi de Est în dictaturi şi a început să exporte revoluţie, din Coreea şi Vietnam în Cuba şi Angola.

Esenţial este altceva, nu supravieţuirea instituţiilor dictaturii, ci răspândirea unei ideologii toxice, criminale. Ar fi trebuit ca 1945 să însemne şi falimentul naţional-socialismului şi al diverselor forme de ultra-naţionalism şi de rasism instituţionalizat. Însă acestea au supravieţuit în numeroase locuri şi chiar au prosperat. În India, naţionaliştii care au forţat independenţa erau, unii dintre ei, din aceeaşi plămadă ca extremiştii Europei sau Japoniei. Orientul Mijlociu era plin de socialişti şi naţionalişti "pan-arabi" care au preluat puterea rapid. În Persia (cunoscută şi drept Iran), anul 1952 aduce naţionalizări şi alegeri furate de un partid naţionalist, obsedat să pună capăt influenţei britanice în ţară.

Regimurile extreme de astăzi nu au apărut peste noapte. Ele, când atacă bazele ordinii internaţionale, ştiu ceva. Ordinea internaţională nu a fost în stare să prevină supravieţuirea sau apariţia lor. După 1945 s-au răspândit, ca ciupercile după ploaie, tot felul de mini-Germanii naziste sau de micro-Uniuni Sovietice. Unele, cu bani de la fratele lor mai mare, de la Moscova. Altele, precum Egiptul şi Argentina, cu sprijin direct de la refugiaţi din Germania nazistă.

Într-un sens, Al Doilea Război Mondial nu s-a terminat. Ce vedem acum este o continuare a ceea ce nu a fost terminat atunci: eliminarea regimurilor care subscriu la un imperialism agresiv, la un naţionalism de grotă şi la un socialism radical. Poate de data aceasta avem mai multă minte.