Precizarea, a cărei subtilitate poate fi descifrată doar de diplomaţii cu vechi ştate de serviciu în epoca războiului rece, vine din partea lui Serghei Lavrov. Bătrînul şi credinciosul cîine servitor legat cu lanţul unei obsecene obedienţe de scaunul lui Putin. Contextual, este vorba despre o avertizare cu funcţie de ameninţare. Folosirea de către Ucraina a unor sisteme de arme occidentale cu putere mare de distrugere şi cu rază de acţiune care permite lovirea unor obiective din adîncimea teritoriului Rusiei crează nu doar probleme Moscovei, ci şi mari îngrijorări. Întemeiate! Mutarea nu doar temporară a conflictului cu Ucraina pe o parte din teritoriul Rusiei este o surpriză de nivel strategic. Nu de importanţă militară strategică, ci politică. Regimul putinian este încă odată expus. Capacitatea sa de prevedere, predicţie şi planificare a desfăşurării "operaţiunii speciale" se dovedeşte doar un mit. Nimeni, la Moscova, nu a fost pregătit pentru eventualitatea unei riposte ucrainene materializată prin lovirea unor obiective militare şi de infrastructură aflate adînc pe teritoriul Rusiei. Prin ocuparea unei zone teritoriale, oricît de limitată, la graniţă, în interiorul Rusiei. De aceea, răspunsul Ucrainei nu a putut fi împiedicat, iar contracararea urmărilor sale este încă dezorganizată. "Surprizele" curg în cascadă. Dintr-o dată, regimul Putin are de dat explicaţii populaţiei nu doar pentru ceea ce se întîmplă, undeva, pe teritoriul Ucrainei, ci şi pentru ceea ce se întîmplă la el acasă. Incomod, jenant, destabilizator. Nici măcar propaganda oficială nu a fost pregătită ca lumea pentru această eventualitate. Îngrijorarea cea mare la Moscova este ca nu cumva loviturile răzleţe de pînă acum să se transforme în operaţiunii închegate, iar războiul să cuprindă, nu doar sporadic, ci cvasi permanent, teritoriul Rusiei. Fundamentele regimului putinian şi sprijinul popular de care el s-a bucurat, pînă acum, s-ar putea nu doar clătina ameninţător, ci prăbuşi, de la o zi la alta. Putin acceptă că poate pierde ici şi colo cîte ceva, dar nu scaunul de la Kremlin. Acela este un caz care, conform doctrinei nucleare, ameninţă însăşi existenţa statului. Deci, autorizează decidenţii de la cel mai înalt nivel să folosească armele nucleare împotriva celor care "periclitează existenţa Rusiei". Iar loviturile nucleare nu sunt "rezervate" doar Ucrainei. Germania, aşa cum în cîteva rînduri au spus în gura mare oficiali ai regimului putinian, Polonia, România, Franţa şi alte ţări care furnizează sprijin masiv Ucrainei sunt ţinte previzibile.
Ceea ce le spune Lavrov acum, americanilor, este partea a doua a discursului: să nu se culce pe urechea aia! Dacă e să se ajungă la folosirea armelor nucleare, atunci Statele Unite vor fi pe lista ţintelor. Poate nu chiar pe prima listă, dar oricum pe acolo. Cu alte cuvinte, cînd este vorba despre arme nucleare, Rusia "vorbeşte" nu cu piţifelnicii europeni, ci la nivel strategic, cu Statele Unite. Ajungem, astfel, în miezul nodului gordian care leagă relaţiile ruso-americane, în lumea de azi şi în cea de mîine. La sfîrşitul "războiului rece", mai ales după desfiinţarea URSS şi modificarea radicală a configuraţiei regionale şi globale de putere, Statele Unite au decis, fără să o spună niciodată răspicat, dar comportîndu-se consecvent astfel, că Rusia nu se mai bucură de paritate strategică, în ciuda "considerabilei sale forţe nucleare". Cu alte cuvinte, Rusia va fi tratată de Statele Unite nu ca o super-putere, ci ca o putere regională "specială". O poziţie respinsă vehement de Moscova, chiar înainte de ridicarea la putere a lui Putin. Dintr-un anume unghi de vedere, chiar şi conflictul militar cu Ucraina poate fi înţeles ca o măsură extremă prin care Moscova putiniană pretinde revenirea la statutul de super-putere globală, cu raza ei de proiectare a puterii, necontrolată şi necenzurată de cealaltă super-putere, Statele Unite. Cu excepţia cazului în care cele două super-puteri negociază direct şi se înţeleg asupra termenilor unei noi împărţiri, a condiţiilor de pace şi război care pot surveni în diferite situaţii, a căilor de aplanare a tensiunilor, dacă ele escaladează rapid către pragul nuclear. Simplu: Putin vrea de la Biden sau de la cine îi va lua locul la Casa Albă, ceea ce Hruşciov a obţinut de la Kennedy în urma Crizei rachetelor din Cuba! Sau, dacă vreţi, o apdatare a ceea ce Aliaţii Occidentali i-au recunoscut lui Stalin la sfîrşitul celui de al doilea război mondial, statutul de super-putere pentru URSS, dreptul ei de control militar, politic şi economic asupra unor vaste arii geo-politice, atît în arealul european, cît şi în zona Asiei, locul privilegiat, rezervat, la masa celor care decid asupra configuraţiei şi dinamicii geo-politice globale. Rusia luptă în Ucraina, în primul rînd, nu pentru teritorii sau pentru controlul politic asupra regimului de la Kiev, ci pentru revenirea ei la statutul de paritate strategică, politică şi militară, cu Statele Unite. De aici şi mesajul lui Lavrov care, deşi sună a ameninţare, conţine implicit şi o invitaţie. La "o cină în doi". La separeu!