Deşi dezbaterea politică şi economică românească par să rămână prizonierele stereotipurilor şi victime ale celei mai triviale manipulări, problema alternativelor politice şi economice nu poate fi evacuată total din societatea românească. Aşa că, în ultimii ani, şi pe la noi, mizele ecologice au intervenit atât în conturarea dezbaterii şi alcătuirea spaţiului politic, cât şi în definirea obiectivelor economice. Subiecte precum exploatarea aurului prin cianuri la Roşia Montană sau a gazelor de şist au fost folosite atât pentru a justifica depunerea moţiunii de cenzură care a dus la căderea guvernului condus de Mihai Răzvan Ungureanu, cât şi pentru a influenţa dezbaterea publică. Iar după 2012 lucrurile au evoluat spectaculos, aşa că protestele cu tentă ecologistă din Piaţa Universităţii sau de la Pungeşti au obligat partidele principale să se poziţioneze. În aceste condiţii, problema conturării unei alternative ecologiste la economia neoliberală "mainstream" nu poate să mai fie ocultată.
Pentru moment, în România, acordul elitelor politice în privinţa susţinerii tezelor economice neoliberale (sau neoclasice) este complet. Când Victor Ponta, teoretic un social democrat, acuză ecologismul politic incipient al manifestanţilor din Piaţa Universităţii că ar fi expresia unei atitudini politico-economice revolute, se situează pe o poziţie neoliberală clară. De altfel, în afară de nume, prea puţine lucruri sunt la PSD social democrate! Iar ecologismul, departe de a fi desuet, este un curent politic relativ nou (apărut în deceniul al şaptelea al secolului trecut) şi care şi-a creionat recent şi propria perspectivă economică.
Deşi prezentată de unii ca fiind provocarea majoră a secolului al XXI-lea, ecologia rămâne relativ marginală, atât în privinţa abordării sale academice, cât şi din perspectiva reformării sistemului clasic de partide, şi nu în ultimul rând economia ecologistă se profilează, oarecum în competiţie cu alter-globalismul sau socialismul, ca o teorie alternativă la dogma economică neoclasică. Pe câtă vreme alter-globalsimul şi socialismul încearcă să propună instrumente conceptuale noi, economia ecologică partajează cu ortodoxia economică neoclasică mai multe instrumente conceptuale. Astfel, economia ecologică urmăreşte o viziune interdisciplinară care are ca obiectiv reformarea, şi nu înlocuirea, economiei de piaţă prin privilegierea obiectivelor ecologice şi cele ce urmăresc solidaritatea . De aceea, economia ecologică pare să continue mai degrabă economia socială de piaţă cu care creştin democraţii au fertilizat teoria şi practica politică de după al doilea război mondial, decât formulele socialiste cu care vor să o asocieze adversarii săi neoclasici.
Pentru a releva caracterul alternativ, dar compatibil cu viziunea liberală, al economiei ecologice este suficient să amintim câteva asemănări între cele două viziuni: spre exemplu, ambele acceptă ideea unui nivel optim de poluare care are ca scop maximizarea beneficiilor sociale; ori, ambele orientări recunosc rolul mediului micro-economic şi pun accentul pe drepturile de proprietate privată iar exemplele privind abordările comune ar putea continua.
Pe de altă parte, economia ecologică se distanţează net de economia neoclasică atunci când avertizează asupra incertitudinilor, limitelor şi mai ales a contradicţiilor pieţei. Din acest punct de vedere, economiştii ecologici, folosind metaforic celebrul proverb "Cine seamănă vânt culege furtună!" avertizează că încrederea oarbă în capacităţile pieţei de a se autoregla va face necesare mai multe mijloace economice şi mai multă energie pentru a acoperi costurile presupuse de degradarea mediului. Iar accidentele de la Cernobîl şi Fukushima sunt avertismente suficiente pentru a ilustra atât consecinţele unei abordări politico-economice fondate pe economia neoclasică, cât şi nevoia construirii unei alternative teoretice şi practice viabile.