"AMURGUL ZEILOR" NU SE JOACĂ DOAR LA OPERA DE STAT DIN BAVARIA BCE este gata să distrugă euro pentru a-l salva

"Nu, euro nu este în pericol" a declarat recent Mario Draghi pentru Le Monde. "În cadrul mandatului nos­tru, BCE este gata să facă orice pentru păstrarea euro", a mai precizat, după doar câteva zile, preşedintele Băncii Centrale Europene.

Mario Draghi este gata să facă orice pentru salvarea euro şi nicio acţiune de politică monetară nu mai este tabu. Ce înseamnă acest lucru? Nimic altceva decât iniţierea unui nou program de tipărire nelimitată.

Bloomberg scrie că propunerile lui Draghi, care vor fi negociate cu preşedintele Bundesbank, includ achiziţionarea obligaţiunilor de stat pe piaţa primară şi secundară, noi reduceri ale dobânzii de politică monetară precum şi acordarea unor noi credite pe termen lung sectorului bancar.

Achiziţionarea obligaţiunilor pe piaţa primară se va face de către EFSF (European Financial Stability Facility) şi ESM (European Stability Mechanism), facilitatea permanentă de susţinere financiară a zonei euro (n.a. ESM) urmând să primească şi licenţă bancară pentru a se putea împrumuta direct de la BCE. Măreţe planuri, dar care încalcă fără scrupule toate acordurile europene!

Conform unui articol din Wall Street Journal, banca centrală a Germaniei a precizat că acordarea unei licenţe bancare pentru ESM va reprezenta o "finanţare de facto a guvernelor, care va fi fatală şi care este interzisă de tratatele europene". Tot WSJ scrie că "mai mulţi membri ai BCE au fost surprinşi de propunerile lui Draghi", fapt care poate indica apariţia unor serioase divergenţe la nivelul conducerii instituţiei.

În ceea ce priveşte creditele pe termen lung acordate băncilor, în cadrul unor noi programe LTRO (n.a. Long Term Refinancing Operations), institutul Open Europe atrage atenţia asupra faptului că nu mai prea există colateral eligibil în sistemul bancar european, ceea ce va reduce extrem de mult eficienţa operaţiunilor de lichiditate ale BCE.

La acest lucru s-a gândit şi Frank Schäffler, membru al Partidului Liber Democrat din Germania şi al coaliţiei guvernamentale din Bundes­tag, când a declarat pentru Handelsblatt că "dacă BCE continuă în acest fel, în curând va ajunge să cumpere şi biciclete vechi".

Teoretic, aceste "biciclete vechi" reprezintă colateralul pentru operaţiunile de refinanţare ale băncilor comerciale din zona euro, dar cine se va prezenta la BCE peste câţiva ani să le răscumpere în schimbul numerarului?

În încercarea de a rezolva problemele de solvabilitate ale băncilor prin inundarea pieţelor cu lichiditate, BCE continuă pe calea unei politici inflaţioniste iresponsabile, ale cărei rezultate nu vor întârzia prea mult să apară.

Oare cât timp mai poate fi "vândută" aşa-zisa politică monetară a Băncii Centrale Europene în Germania? După reacţiile din presa ultimelor zile, termenul de garanţie pare să fi expirat deja. "Draghi nu este un salvator, ci un jefuitor al economiilor cetăţenilor", a declarat recent pentru Handelsblatt acelaşi Frank Schaeffler.

Die Welt îl acuză pe Draghi că a transformat BCE într-un "cal troian" trimis de Sudului Europei în nucleul dur al zonei euro, iar aceasta îi "determină pe investitorii internaţionali să întoarcă spatele zonei euro".

Fuga investitorilor internaţionali reprezintă doar o parte dintre problemele eurozonei, în condiţiile în care politicile monetare şi fiscale au condus la erodarea accentuată a capitalizării din economia reală. Iar fără acumularea de capital nu poate exis­ta creşterea productivităţii şi competitivităţii pe scena economiei globale. Adică nu mai există "motoare" care să scoată economia Europei din mlaştina datoriilor în care se scufundă tot mai mult.

Într-un articol recent din revista The Economist se arată că "din 1975, ţările din zona euro au dat naştere doar unei singure companii aflate în prezent în top 500 la nivel global", iar compania este Inditex din Spania. Datele din The Economist arată, astfel, că toate programele europene de creştere a competitivităţii şi a pregătirii forţei de muncă nu au fost decât iluzii ale politicienilor, dar nişte iluzii cu un cost foarte real.

Autorii fac un apel pentru eliminarea "reglementărilor nebuneşti care menţin companiile europene mici şi firave". Dar bineînţeles că nicio autoritate europeană nu vrea să audă de astfel de soluţii. Pentru că toate măsurile din ultimele decenii au avut ca scop doar crearea unei uniuni politice, care să reprezinte locul de "joacă" al "elitelor" cu soarta unor popoare îndoctrinate cu iluzia egalităţii.

De câte ori i-am auzit pe politicieni explicând alegătorilor că egalitatea, definită dincolo de cadrul strict al egalităţii în faţa legii, şi libertatea sunt incompatibile? Sau de câte ori s-a precizat că dezvoltarea economică nu poate avea loc în absenţa libertăţii economice?

Deşi par să înţeleagă că moneda unică, în forma sa actuală, şi birocraţia au sufocat orice iniţiativă economică, autorii articolului din The Economist vin, din păcate, cu o soluţie iluzorie şi periculoasă: "uniţi-vă sau muriţi".

Este greu de imaginat ce efecte economice poate avea crearea unui superstat european, dar bunăstarea populaţiei sigur nu se va afla printre acestea, deoarece libertatea economică va lipsi cu desăvârşire.

Întrebat despre diversele scenarii privind dezintegrarea zonei euro, Mario Draghi a precizat pentru Le Monde că analiştii care le elaborează "ignoră capitalul politic investit de către liderii noştri în această uniune şi susţinerea europenilor".

Dacă susţinerea europenilor este mai mult decât discutabilă, având în vedere că foarte multe decizii majore au fost adoptate fără referendum, nu poate fi trecut cu vederea "capitalul politic investit". Aici Draghi uită sau alege deliberat să ignore că şi acest capital politic poate fi alocat greşit, cu efecte dezastruoase.

Iar un şef de bancă centrală ar trebui să ştie destul de multe despre subiect, deoarece instituţia pe care o conduce are cea mai mare responsabilitate, ca urmare a manipulării dobânzilor, pentru alocarea defectuoasă a capitalului dintr-o economie.

O criză nu reprezintă decât un fenomen de corecţie a greşelilor de alocare a capitalului. Când procesul durează zeci de ani, criza nu poate avea decât dimensiuni extraordinare.

La fel ar trebui să se întâmple şi în politică, dar autorităţile europene din perioada postbelică văd lucrurile complet altfel. În 1952, Jean Monnet declara că "naţiunile Europei trebuie ghidate către un superstat fără ca populaţia lor să înţeleagă ce se întâmplă", iar acest lucru "se poate îndeplini în paşi succesivi, fiecare deghizat sub un obiectiv economic, dar care va conduce ireversibil către federaţie".

În biografia părintelui Uniunii Europene din New World Encyclopedia se arată că acesta nu a fost ales niciodată într-o funcţie publică, dar "a lucrat în spatele scenei pentru guvernele din SUA şi Europa ca un internaţionalist pragmatic".

Actualii lideri europeni par să urmeze strict scenariul lui Monnet, în condiţiile în care acesta recunoştea cu multe decenii în urmă că "oamenii acceptă schimbarea doar când se confruntă cu necesitatea, iar aceasta este recunoscută doar în timpul unor crize".

Deci criza este pentru arhitecţii Europei Unite nu o şansă pentru corectarea greşelilor, ci o acoperire convenabilă pentru promovarea unui superstat cu puternice accente totalitare.

După un raid asupra oraşului vietnamez Ben Tre în 1968, un maior american i-a declarat unui corespondent Associated Press că "a fost necesar să distrugem oraşul pentru a-l salva". Atunci era vorba de "salvarea" oraşului din mâinile comuniştilor.

Acum Mario Draghi pare să urmeze aceeaşi cale a distrugerii, deoarece ultimele sale propuneri subminează grav încrederea în euro. Aripa sudică a BCE pare să fi desemnat moneda unică drept victimă colaterală a încercărilor disperate de salvare a unei structuri europene care a rămas fără nicio urmă de legitimitate democratică.

O viziune "modernă" a tetralogiei wagneriene "Inelul Nibelungilor" a fost pusă recent în scenă de Opera de Stat din Bavaria. În ultima sa parte, Amurgul Zeilor, acţiunea se des­făşoară în jurul unui element de decor cu o formă similară celei a simbolului pentru moneda unică. După moartea lui Siegfried, această piesă de decor este dezmembrată.

Se pare că arta suprinde mai bine tendinţele europene din ultimii ani, iar autoproclamaţii "zei" ai proiectului european nu îşi mai pot amâna "amurgul".

Să sperăm că singurul "foc" al dramei europene va fi doar acela în care se va arunca o nouă Brunhilde cu inelul magic, iar sacrificiul va conduce la apariţia unei Europe a cetăţenilor şi nu a megalomanilor care sunt gata să distrugă tot pentru a-şi menţine puterea.