Apa, focul, politicienii şi lăcustele trec, pietrele rămân - corespondenţă din Rodos

Oamenii pot fi supăraţi chiar şi atunci când locuiesc în unele dintre cele mai frumoase zone al lumii.

Oamenii vor să creadă în ceva şi pentru aceasta sunt dispuşi, uneori, la mari sacrificii. După ce am văzut cum stă treaba cu focul şi cu ce lasă în urmă, m-am deplasat prin Rodos, ceva mai spre Nord, spre Tsambika, locul unde două lucruri atrag oamenii - o plajă şi o mănăstrire. La plajă se ajunge mai uşor, firesc, e la nivelul mării, la mănăstire, mai greu, e în vârful unui, să-i spunem, munte mic.

La nivelul solului am discutat cu un şofer de autobuz, care susţinea că "ştiu foarte multe, am văzut şi mai multe, dar spun puţine". Părea să spună totul dintr-o suflare. Era supărat pe autorităţi, nu doar pentru cum au gestionat ultimul dezastru natural, ci în general, pentru cum se ocupă de lucrurile simple. "Apa, focul, politicienii şi lăcustele trec, pietrele rămân", mi-a spus, şi nu a fost nevoie de prea multe interpretări să înţeleg că el e o piatră, una dintre pietrele care susţin Grecia să nu dispară de pe hartă. Ca orice grec care se respectă vorbea mult, uşor ţipat, de îţi lăsa impresia că va suferi un atac cerebral în următoarele secunde, gesticula şi mai mult, în cazul de faţă fiind chiar periculos, mai ales că avea de ţinut un volan.

După ce i-a descărcat pe turiştii amatori de plajă a continuat drumul cu ceilalţi (eu) spre mănăstire. Am coborât la o intersecţie şi m-a anunţat înainte să ne despărţim definitiv: "Pe drumul ăsta urci cam 20-40 de minute, depinde de tine, ajungi la la o bisericuţă, după care mai urci fix 308 trepte. Să duci un cadou dacă vrei să îţi asculte rugăciunile". Îmi dau seama că nu sunt pregătit, am doar o sticlă cu apă, o agendă, un pix şi un măr. Probabil urmează să mă despart de ultimele două, dacă trebuie.

Am un copil mare.

Încep urcarea, cu fiecare pas sunt mai plin de speranţă şi de praf. Precizare, o parte din urcuş poate fi făcută cu un automobil. Nu am la mine aşa ceva! Ajung la baza treptelor complet epuizat, nu mai sunt tânăr, dar dau vina pe soarele de la intersecţia Mării Egee cu Mediterana. Am sosit cu multe gânduri, dar acum mai am o singură dorinţă, să nu fiu atât de nevolnic încât să abandonez la jumătatea drumului. Mănăstirea este celebră pentru icoana care îndeplineşte dorinţele femeilor care vor să aibă copii.

Pas cu pas, piatră cu piatră încep să urc, când simţeam că sunt la capăt cu toate puterile văd ceva scris pe beton. Ajunsesem la treapta 30. Greu la deal cu boii mici, zice românul. Probabil că zice ceva şi grecul. Nişte capre cu chef de ironii urcă şi coboară pe lângă mine de ameţesc. Evident sunt mai tinere decât mine şi asta mă linişteşte. Au şi mai multe picioare. Ajung în vârf, frumos totul, inclusiv priveliştea, văd, de foarte sus, marea şi plaja şi observ că în zonă, cât cuprind cu ochii, niciun metru de pădure nu a fost ars. Cum la faţa locului toată lumea gâfâie şi vorbeşte în gând cu Dumnezeu, nu deranjez. Vorbesc şi eu şi mă retrag, să nu-L reţin. Îmi dau seama, din nou de un lucru, grea este urcarea, uşoară e coborârea.

În toate!

La capătul treptelor, cel de jos, un bătrân îmi face un cadou, un metanier (am mai primit ceva similar, cu ani în urmă, în Istanbul, de la un şofer musulman). Înţelesesem că se lasă un cadou sus, nu că primeşti ceva şi jos. Mă lămureşte: "Depinde de om, unii trebuie să lase, alţii să primească".

Să fie primit!

La întoarcerea spre hotel dau peste un alt şofer de autobuz dornic de dialog, mai ales că la ora aceea nu avea clienţi. Când află ce e cu mine mă avertizează: "Ai grijă. Să scrii frumos de ţară, că e superbă, poţii să scrii urât de oameni, că sunt răi. Altfel mă supăr." Îl întreb cum o să afle ce am scris, mai ales că nu ştie unde o să o fac. "Te găsesc eu", îmi spune plin de o încredere care mă pune pe gânduri.

E om!

La fel şi eu!

Să fim iertaţi.