Apoteoza lui Putin

Simulacrul organizat pentru a-l consacra pe Vladimir Putin ca semizeu şi stăpânitor absolut al celor văzute şi a celor mai puţin văzute semnalează limitele patente ale democraţiei liberale. Odată în plus s-a dovedit că votul nu înseamnă democraţie. Latinii obişnuiau să spună, în faţa unei deghizări grosolane, că "Barba non facit philosophum" ("Nu barba face filosoful") şi tot aşa, parafrazând, putem spune că "Nu votul face democraţia". Votul nu este decât un instrument şi, ca orice instrument, poate fi folosit bine sau rău. Nu votul l-a făcut cancelar pe Hitler, ci acea parte a societăţii germane care, nefiind democratică - şi asta doar din cauza efectelor Marii Crize, şi nu doar de câţiva ani, ci de foarte multă vreme - a acceptat cu uşurare deriva naţionalistă şi totalitară a nazismului. A existat la germani ceva ce filosoful Karl Jaspers a numit "vinovăţia germană". Căci, după Jaspers, "fiecare individ poartă o parte de responsabilitate privind modul în care statul este condus", devenind "solidar cu actele statului căruia îi aparţine". Iar dacă statul devine criminal, asta se întâmplă cu acordul celor ce-i aparţin şi care l-au legitimat, într-un fel sau în altul!

Ca şi pentru Hitler, şi pentru Putin legitimarea electorală este parte a preluării puterii absolute şi a asigurării stabilităţii în raport cu instabilitatea democraţiilor liberale. Din august 1999, de când a devenit prim ministru şi apoi, în doar patru luni, preşedinte interimar, Putin a cunoscut patru preşedinţi americani, doi cancelari germani, patru preşedinţi francezi, nouă prim miniştrii italieni, trei prim miniştrii olandezi, şase prim miniştrii belgieni, patru preşedinţi români şi zece prim miniştri români şi aşa mai departe. În faţa "slăbiciunii" democraţiilor liberale cu alegerile lor mai mult sau mai puţin competitive, Putin a folosit "forţa" pentru a limita, şi în final, elimina competiţia politică. În acest sens ar putea fi înţeleasă şi otrăvirea cu Novitchok, un agent toxic fabricat doar în Rusia, cu câteva zile înaintea alegerilor, a lui Serghei Skipal şi a fiicei sale Iulia. A fost un avertisment transmis tuturor celor ce i se opun, în interiorul sau în afara Rusiei, ruşi sau non-ruşi. Şi, a propos de această evidentă acţiune de o agresivitate care indică o operaţiune Smersh (serviciul de eliminare a trădătorilor al FSB-ului), la care pare să fi lucrat cândva şi tatăl lui Putin, să fi existat la oficialii români vreo reacţie oficială - de tipul celor avute de americani, francezi, germani sau belgieni - prin care să fie condamnată această acţiune ostilă şi periculoasă a Rusiei? În orice caz, dacă a existat, eu nu am observat-o!

Vladimir Putin a reuşit, şi probabil aceasta a intenţionat, să dovedească faptul că votul nu are vreo legătură cu democraţia şi poate fi uşor manipulat. Cel care şi-a început cariera politică printr-un "kompromat" (o acţiune de compromitere a unui adversar, caracteristică KGB şi adusă sub Putin la nivel de politică de stat) împotriva procurorului general Skuratov care tocmai ancheta o afacere de corupţie care ducea către una dintre fiicele lui Boris Elţîn, în aprilie 1999, la doar câteva luni după ce preluase conducerea FSB (acest KGB doar cu acronimul schimbat), a folosit serviciile secrete pentru a controla puterea. În aceasta constă forţa şi slăbiciunea "metodei Putin" pe care au preluat-o apoi şi alţii şi pe care unii vor să o adapteze României actuale.

Votul, simplu instrument, nu poate transforma ceva nedemocratic în ceva democratic. Dar poate legitima "puterea" şi rolul "istoric" al "liderului salvator". Care poate, astfel, să asigure revanşa istorică a fostei Uniuni sovietice împotriva unui occident "degenerat" şi "slăbit" de democraţia liberală. La Clubul Vaidai, unde îşi lansează mereu sentinţele, în 27 octombrie anul trecut, Putin, superior, nou maestru al jocului politic mondial, remarca cu sarcasm: "Ştiţi, în acest sens (despre Catalonia şi separatism, n.a.), nu mă pot împiedica să nu remarc că această reflecţie ar fi trebuit să aibă loc mai devreme. Ce, nimeni nu ştia că există aceste dezacorduri seculare în Europa? Acestea existau, nu-i aşa? Bineînţeles că aşa era! Cu toate acestea, într-un anume moment, ei s-au felicitat de dezintegrarea unor state din Europa de Est fără să-şi ascundă bucuria". Hanibal este în faţa porţii! ("Hannibal ante portas"), spuneau romanii. Ori, poate o fi intrat deja?