Armistiţiul de la miezul nopţii

În mod clar, noaptea nu este un sfetnic bun la PSD! Situaţia în care a ajuns acest partid, după doar nouă luni de la câştigarea alegerilor, frizează ridicolul. După adoptarea ordonanţelor de urgenţă în plină noapte, pe 30 ianuarie 2017, care a dus la declanşarea uneia din cele mai mari mişcări de protest de la căderea comunismului încoace, pe 12 octombrie, spre miezul nopţii, PSD a anunţat un armistiţiu în lupta internă. O luptă internă definită ca o "mare cumpănă" de cel căruia i se datorează în mare măsură impasul în care se găseşte partidul: Liviu Dragnea. Din criză în criză, partidul se afundă într-un război de guerilă al cărui sfârşit rămâne imprevizibil. Între timp, guvernarea se compromite, iar România pare nu numai să piardă toate avantajele pe care le câştigase în ultimii ani, atât în privinţa stabilizării statului de drept - fie acesta şi într-o variantă conservatoare, prea puţin deschisă către protejarea activă a drepturilor omului - şi a macrostabilităţii economice, dar şi în privinţa unei minime stabilităţi guvernamentale.

Cele două crize guvernamentale din ultimele luni, prima ducând la căderea guvernului Grindeanu în urma votului de cenzură depus de propriul partid, iar a doua declanşată de încercarea primului ministru Mihai Tudose de a prelua frâiele guvernului, sunt proba vidului de putere în care a plonjat partidul după 2015. Succesul reputat de Liviu Dragnea în lungul război de poziţii pe care l-a dus împotriva celor doi preşedinţi de partid anteriori - Mircea Geoană şi Victor Ponta - nu a dus la creşterea capacităţii de guvernare a partidului. Din contră, sacrificarea celor doi preşedinţi ai partidului pe altarul luptelor interne, a dus atât la pierderea alegerilor prezidenţiale în 2009 şi 2014, la accentuarea tendinţelor centrifuge şi, mai ales, la preponderenţa liderilor locali. Astfel, dintr-un partid slab ideologizat dar, în schimb, puternic centralizat şi orientat spre politici naţionale, aşa cum se întâmpla sub conducerea lui Adrian Năstase, PSD s-a transformat într-o federaţie de grupuri politico-economice cu interese locale, fără competenţe în privinţa construcţiei şi administrării politicilor naţionale şi ostil integrării europene.

Armistiţiul de la miezul nopţii de joi, 12 octombrie, este dovada peremptorie a acestui impas organizaţional în care partidul s-a înfundat din ce în ce mai mult pe măsură ce şi-a limitat spaţiul de manevră. Un armistiţiu care doar amână confruntarea pentru un alt moment: unul care să-l prindă pe primul-ministru într-o situaţie limită şi fără niciun sprijin în partid. Fără să fi fost fundamental slăbită, poziţia de lider a lui Liviu Dragnea a fost serios afectată de această nouă criză. Aşa zisa soluţie de compromis - demisia/demiterea celor trei miniştri, şi în special a lui Sevil Shhaideh - a fost demonstraţie a slăbiciunilor strategice şi tactice în care se află partidul. Deşi îşi anunţaseră sprijinul pentru lider şi miniştrii a căror demisie fusese cerută de primul-ministru din aşa numite "motive etice", partidul a acceptat, în lipsa oricărei alternative instituţionale favorabile, înlocuirea celor trei cu alţi oameni de partid (mai puţin Marius Nica, care a mai fost ministru la Integrare Europeană în guvernul Ponta 4) consideraţi apropiaţi ai lui Liviu Dragnea. Deaprte de a fi o pace care să asigure condiţiile pentru o guvernare stabilă şi eficace, compromisul din 12 octombrie este doar un armistiţiu în lupta pentru putere din PSD, dar ar putea antrena în acest conflict întregul sistem instituţional de la noi. Pentru a depăşi acest moment intern dificil, aşa cum s-a mai întâmplat şi în alte ocazii asemănătoare, preşedintele PSD pare tentat să înceapă o confruntare directă cu preşedintele Iohannis. Urmează suspendarea?