Arta guvernării

Ca dovadă a uriaşei economii de imaginaţie pe care lumea o face, atunci când este vorba de social, nu există decît două perspective asupra guvernării: artă a exploatării avantajelor puterii, în interesul puterii şi al deţinătorilor ei, respectiv ştiinţă a creării condiţiilor sociale necesare dezvoltării comunităţilor umane. Prima abordare a fost teoretizată de Machiavelli, pentru uzul oamenilor moderni, posedaţi de demonul puterii, iar cea de-a doua, pentru uzul utopiştilor, de Thomas Morus, cel care i-a fost prieten, sfătuitor şi prim-ministru lui Henry al VIII-lea. A sfîrşit cu capul sub tăişul securii, condamnat nu pentru vina de a-şi fi menţinut obedienţa catolico-papală, sfidînd actul de supremaţie proclamat de Henry, cum consemnează istoria oficială, ci pentru că nu a renunţat la opţiunea lui despre guvernare, atunci cînd Regele, prietenul şi pînă la un punct partenerul său de idealuri umaniste, a preferat-o pe cealaltă. Ca o supremă ironie a istoriei, Papa Ioan Paul al II-lea a găsit cu cale să-l declare oficial pe Morus drept sfînt-patron al oamenilor politici!!!

Un spirit practic şi în acelaşi timp holist ar spune că cele două modalităţi sunt feţele aceleiaşi monede, nu pot fi despărţite. Vorba lui Trahanache, eternul şi atît de repetabilul stîlp al puterii, "într-unul din cele mai frumoase judeţe ale ţării": de la binele partidului atîrnă binele ţării şi de la binele ţării, binele nostru. Triadă indestructibilă!

Aşa pare şi în cazul României, post decembriste, prăbuşită iremediabil într-o eră a politicii care ignoră societatea, convinsă că puterea este singurul ei scop, iar societatea, într-un fel sau altul, îşi găseşte singură condiţiile şi echilibrele de care are nevoie. Pe iluzia aceasta s-au mai legănat şi alte generaţii politice, la fel de improvizate, eclectice şi pestriţe, ca şi aceasta, pentru a sfîrşi de fiecare dată într-o fundătură, adică în situaţii de criză pentru care nu au fost nici pregătite şi nici nu au fost capabile să producă soluţii. Atunci, ca şi acum, uriaşa notă de plată a incompetenţei sociale a politicii este plătită de milioanele de destine anonime, frînte sau grav mutilate, respectiv de ţesătura structurilor, instituţiilor, legilor, regulilor şi a celorlalte componente fără de care societatea este condamnată să piară, sau să reia aproape de la zero procesul de creare a condiţiilor minime pentru propria ei existenţă.

Vă propun un inventar, minimal, al actelor semnificative de guvernare curente. Cea mai importantă legiuire rămîne, desigur, adoptarea noi­lor coduri, civil şi penal. Chiar dacă discuţiile în jurul lor au fost distorsionate de politică, un lucru este clar - nimeni nu are o idee despre impactul pozitiv sau negativ al aplicării lor, iar decizia de a le transforma în unelte care influenţează în chip major viaţa socială are la bază un singur argument, politic în natura sa: guvernarea trebuia să-şi ia corigenţa la materia "europenism".

Politici pentru dezvoltare nu există. Tot ceea ce Guvernul, Parlamentul şi restul instituţiilor puterii generează sunt doar "politici de austeritate". Adică unele care privesc structura şi mărimea cheltuielilor bugetare. Guvernul nu are, în fapt, decît o singură problemă, aceea că nu este în stare să adune din impozite şi dări, cît ar vrea să cheltuie. În rest, tăcere.

Politici de asistenţă socială nu există; nu insist am mai spus ceva asupra subiectului, atunci cînd unul din înalţii reprezentanţi ai guvernării a găsit cu cale să ne apostrofeze că suntem o societate de milogi, ca şi cînd măsurile şi chiar politicile care ne condamnă la "dezvoltare negativă", adică involuţie a capacităţii de a ne asigura un viitor, n-ar fi responsabilitatea guvernării, ci a noastră, a milogilor asistaţi de mult prea mărinimosul nostru stat.

Politici pentru dezvoltarea, cultivarea şi folosirea intensivă a capitalului uman sunt, pentru guvernanţi, un subiect mai straniu şi mai puţin cunoscut decît celebra Utopia a lui Morus.

Cine-şi închipuie că toate aceste "lacune" ale guvernării rămân fără urme în structura şi în capacitatea de supravieţuire a societăţii, nu are decît să coboare în stradă. Să facă un tur, nu turistic, ci de simplă observare socială prin comunităţile trăitoare în România de azi, prin orăşelele şi satele patriei.

Cît priveşte şansa ca puterea să fie recuperată de un "partid al utopiştilor", inspirat de filosofia de guvernare a lui Morus, şansa nu cred că este prea mare. În vremea lui Henry al VIII-lea exista o putere alternativă, intelectuală, organizată instituţional, susţinută de universităţi, care a făcut posibil un Thomas Morus. În vremea noastră, acest tărîm al alternativei intelectuale şi de proiect al guvernării nu mai există. În orice caz, nu mai are loc în spaţiul public, al cetăţii. Singura necunoscută este doar catastrofa, criza, care ne va aduce în punctul zero al iluziilor şi al reconstrucţiei sau al ireversibilei disoluţii societale.